Copilul se joacă de-a mama și de-a tata pentru a înțelege chimia relației dintre părinții lui (ba îmbufnați, ba romantici). Se joacă de-a doctorul pentru a înțelege ce i s-a întâmplat la cabinetul medical unde a fost sucit pe toate părțile. Se joacă de-a educatoarea pentru a înțelege de ce la grădiniță sunt alte reguli decît acasă.

Micul actor

Copilul nu înțelege comportamentul adulților, dar trebuie să se supună lui. Pentru a-și păstra libertatea și pentru a putea explora în siguranță lumea adultă, copilul inventează jocul de-a....

Jocul „de-a”, este întotdeauna un joc de-a ceva necunoscut, neînţeles asupra căruia se opreşte interesul copilului. Copilul experimentează în joc un rol pe care și-l asumă și îl trăiește din interior, înțelegându-l. Copilul devine un mic actor ce se identifică cu orice personaj neînțeles care apoi îi devine familiar. Rolul necunoscutului jucat de către copil îi permite să se simtă stăpîn din interior al străinului. Acest tip de joc îi permite să înțeleagă faptul că oamenii sunt diferiți de sine, dar pot fi înțeleși, se poate comunica cu ei.

Copilul imită mimica, gestica şi vocea personajului său. El este educatoarea ce ţipă la copii, doctorul care face injecţie, cerşetorul olog din metrou, muncitorul care întoarce casa pe dos, gunoierul care ia resturile prețioase ale familiei. Copilul poate fi oricine este necunoscut şi trezeşte angoasă. Este un important pas spre formarea capacităţii de empatie.

Astfel înțelegem și jocurile rituale de costumare şi mascare („Căluşul”, „Capra”, „Ursul”). Cînd anul nou aduce atîta necunoscut posibil e bine ca el să poată fi personificat pentru a putea fi înfruntat. Tot terapeutic este și jocul de rol al pacienţilor anumitor tipuri de psihoterapie.

Acest joc explică și unele alegeri profesionale: poate deveni un bun medic tocmai cel înspăimîntat de boală, psihiatru cel ce se teme să nu înnebunească, actor cel ce se joacă de-a ...

Ghicind viitorul

Copilul, prin identificare cu necunoscutul, are ac de cojocul lui, nu mai are motive de a se teme. Mai mult decât atît, pe baza cunoașterii prezente, copilul poate să înțeleagă cum se vor desfășura lucrurile în viitor: deja poate anticipa – o capacitate foarte valoroasă în dezvoltarea umană.
Prin anticipare, copilul se asigură pentru a nu mai fi surprins – necunoscutul nu mai este un pericol.
Capacitatea de anticipare îi permite copilului să găsească soluţii la probleme.

Jocul de imaginaţie al copilului, devine elaborat, iar experienţa şi gîndirea anticipativă sunt antrenate pentru a furniza soluţii eficiente şi creative. Copilul ajunge capabil să reconfigureze realitatea, să o modeleze.

Experienţa personală, stochează zona de cunoscut a copilului, şi de aceea, memoria devine un important sediu al cunoaşterii şi reasigurării. Aşa se explică memoria uluitoare a copilului, faptul că el poate reţine şi reda cu acurateţe tot ceea ce i se întîmplă, tot ce are sens şi este repetitiv.

Repetiția – mama... asigurării

Părinții pregătesc copilul pentru jocul de-a încă de cînd este bebeluș prin asigurările pe care le oferă, văzîndu-l speriat, surprins. O apariţie bruscă, un zgomot neaşteptat, sunt elemente de surpriză care sperie. Însă, repetarea lor, reluarea asiguratoare - amuză.

Brusca apariție este reluată prin ascundere: Cu-cu și o nouă revenire: Bau. Zgomotul violent ce a speriat copilul poate fi reluat de către mama șugubeață:„bum”, „bum” . Mama îi oferă și copilului o cratiţă şi o lingură pentru ca el însuşi să-l repete – neaşteptatul devine cunoscut şi amuzant.

Tatăl neîndemînatic zguduie copilul care stă să plîngă, dar tot el îl aruncă în sus pentru a-l prinde iar și iar: Spaima se transformă în hohot de rîs: copilul a înfruntat un pericol atît de mare și a scăpat nevătămat – ce mare bucurie!!

Tatăl se joacă direct cu angoasa copilului: o generează şi apoi o dizolvă, asigurîndu-l. Asigurarea se face prin fermitatea şi siguranţa cu care tatăl gestionează aceste situaţii. Chiar aruncat în sus din braţe, copilul rămîne agăţat de tatăl care „nu-l scapă din ochi”.

Aceste jocuri încep încă de foarte devreme, în toate culturile, mai ales din iniţiativă paternă. Tatăl este cel care are rolul de a scoate copilul în lume și de aceea îl pregătește pentru a fi gata să poată înfrunta necunoscutul.

Mai tîrziu, aceste jocuri de anticipare vor fi întîlnite în cîntece, dans şi jocurile de cuvinte: în rime, ghicitori. Melodia e diferită de zgomot prin anticipabilitate, ea are un ritm ce poate fi intuit, o curgere ce asigură prin unitatea sa. Dansul, şi el, presupune mişcări ritmate ce se reiau, schimbări de poziţie asiguratoare. Rima, de asemenea, oferă textului o înţelegere în avans, creînd senzaţia de a fi cunoscut.

Surpriza poate fi și plăcută

Surpriza rupe lanţul posibilităţii de anticipare şi aduce o noutate ce îi permite omului să-şi reamintească evenimentele neaşteptate din viaţa sa. Nu tot ce este necunoscut este rău sau periculos.
Așa apar cadourile și petrecerile surpriză, concediile în locuri exotice.

Clovnul semnifică un necunoscut binevoitor ce asigură împotriva spaimei rîzînd, plîngînd, purtînd haine colorate şi făcînd giumbuşlucuri. Un clovn are mişcări neaşteptate, cade, se tăvăleşte, se aruncă în fel şi chip aşa cum nu te poţi aştepta în mod normal. Mişcările sale sunt de neanticipat.

Nu doar copilul are nevoie de astfel de asigurări. Regele însuși are nevoie de un bufon care să prezinte perspective neaşteptate, să spună lucrurilor pe nume.