Opreliști în calea jocului
Înțelepți sunt aceia ce se știu juca. Ei dețin misterul bucuriei de a trăi, de a descoperi și de a se descoperi. Neputința jocului arată tristeți prea grele, experiențe grave, goluri în nevoia de prezență a unei mame bune, alinatoare și asiguratoare.
Unde nu e joc e angoasă
Atunci cînd jocul lipseşte este un adevărat motiv de îngrijorare. Absenţa jocului este cea mai alarmantă formă de manifestare a suferinţei. Unde nu este joc, spaţiul psihic rămas liber este înlocuit terapeutic de angoasă. Astfel, perioadele de angoasă coincid cu cele în care jocul nu este posibil (la nou-născut, la bolnav, la muribund). Angoasa reușește să păstreze starea de unitate și sentimentul omului de a fi viu, dar este o stare grea și complicat de purtat pe termen lung.
Așa putem înțelege de ce mama, în conexiune cu nou-născutul său, simte angoasa lui, o preia la sine și devine incapabilă de a mai avea simțul umorului. Cu toate acestea își găsește modalități alternative de a se juca pentru a se elibera de angoasă: leagănă şi plimbă copilul, cîntă, coase, toarce, fantasmează…
... sau rutină
Cum angoasa nu este este o alternativă de termen lung pentru joc, omul ce și-a pierdut bucuria jocului o poate înlocui prin rutină. Așa apare implicarea, cu rezultate modeste, în activități adesea nenecesare și importante doar pentru alții. Omul se află în situația de a se lăsa trăit de alții, de nevoile și dorințele lor. Rutina nu e capabilă să ofere sentimentul unității de sine, complicând existența.
... ori hiperactivitate
Nici goana permanentă nu poate fi o soluție mai bună. Omul aleargă pînă la epuizare, implicându-se dintr-o activitate în alta, nu-și oferă nici un mic răgaz pentru contemplare și reflectare pentru ca, Doamne ferește, să nu constate vreo lipsă de sens în viața sa. Stările de surescitare și de epuizare însă nu pot masca la nesfârșit tot ce se dorește a fi evitat.
Opusul jocului e lenea
Acolo unde nici o apărare nu mai poate susține golul lăsat de absența jocului, se instalează golul din depresie sau lene. Inversul jocului este absenţa forţei vitale. Un om care nu se joacă nu mai este viu psihic, el nu poate fi creativ şi nici deschis către lume – este un om leneș.
În basmul lui Creangă, omul leneş este dus la spînzurătoare de către consătenii care i-au remarcat incapacitatea de a mai trăi. Lenea nu e de glumă, se opune umorului şi arată lipsa forţei vitale. Dacă viaţa nu mai oferă nici bucurie, nici angoasă, încetează de la sine. Orice hrană, dacă nu este deja mestecată de o mamă bună, este prea greu de digerat.
Analiza leneșului ne dezvăluie problema omului depresiv, un defect din relația primară unde mama nu a reușit să facă față angoasei și să deschidă calea spre joc. Descoperim o mamă copleșită, ea însăși deprimată și prea singură.
Există stări depresive naturale în evoluție precum depresia post-partum, depresia adolescentului și a foarte bătrânului. Aici este o negociere între joc şi angoasă.
În depresia patologică nu mai întîlnim nici joc şi nici angoasă, ci numai absenţa forţei vitale, a rostului existenţei.
Plictiseala ca defect al mediului de joc
Neputinţa jocului se exprimă ca plictiseală. Aceasta este o stare psihică de lipsă în care omul renunţă să se mai implice, renunţă la joc.
Un copil plictisit este un copil asaltat, aglomerat, solicitat, neliber în jocul său, prea des întrerupt și prea direcționat în acțiuni.
Un adult plictisit este un om care nu-şi permite să fie creativ, care se lasă trăit de alţii.
Copilul morocănos
Copilul nu suportă o doză prea mare de necunoscut fără medierea jocului. Un copil, care este luat prea în serios de către adulţi, devine supărăcios şi nimic nu-i mai intră în voie.
Copilul morocănos este un copil lipsit de asigurarea prin joc în faţa necunoscutului, este, de fapt, un copil angoasat. Prin joc, un copil experimentează, cercetează, înţelege fără a suporta schimbări în viaţa reală.
Prin felul său nemulţumit, copilul atrage atenţia părinţilor că sunt prea serioşi. El oferă o imagine în oglindă a părinţilor săi. Aceştia, văzîndu-se în copil, în loc să se corecteze, cel mai adesea, se încrîncenează şi mai tare. Deşi copilul cere o contrapondere ludică, obţine reversul: o supărare serioasă din partea adulţilor care nu înţeleg ce se întîmplă.
Un copil căruia nimic nu-i place şi convine, care îşi caută motiv de ceartă, este un copil speriat, copleşit, ce se simte că nu face faţă. Motivul real al spaimei poate fi greu de întrevăzut, dar starea lui ne arată că acesta există. Un copil speriat are mişcări dezordonate şi privirea în căutare. La fel şi un copil morocănos, el nu îşi opreşte atenţia pe nimic, e nehotărît, nemulţumit şi revendicativ, în căutare a ceva consistent pentru asigurare. Ameninţarea, pedeapsa şi restricţiile îl lasă pe copil singur şi neînţeles. Părintele stabil îi simte copilului angoasa, dar nu se lasă copleşit de ea şi găseşte forţa de a-i face faţă, oferind un exemplu de gestionare.
Adesea jocul poate fi o cale comună pentru ieşirea din impas.
Grava realitate a copilăriei
Ce simte cu adevărat copilul se află la polul opus reprezentărilor comune ale adultului care se apără de astfel de conștientizări.
Copilăria este spaţiul cel mai puţin vesel şi cel mai puțin lipsit de griji din întreaga existenţă umană. Percepţia adultă asupra copilăriei e tributară masivelor învestiri retroactive a unui spaţiu de „rai”, a unei istorii vechi, pierdute şi idealizate. Copilăria minunată, veselă fericită şi lipsită de griji este o imagine adultă cu rolul de „seif” sigur, personal.
Chiar şi de pe această poziţie (de adulţi) se poate vedea că un copil, cu cît este mai mic, cu atît plînge mai mult, se sperie mai des şi mai rău, are nopţile fragmentate de angoasă, are trebuinţă de înveseliri prin culoare, sunete, obiecte şi activităţi, are nevoie de masive aporturi narcisice (asigurări, încurajări, aprecieri, dovezi de iubire).
Jocul copilului este o modalitate sănătoasă de gestionare a depresiei. Cu cît copilul este mai depresiv, cu atît mijloacele de joc vor fi mai expansive (activităţile mai explozive, culorile mai stridente, obiectele mai mobile şi mai aruncabile).
Revenirea la joc
Părinţii reînvaţă, împreună cu copiii lor, o anumită degajare ludică ce îi ajută să vibreze cu măsură la angoasele copilului. În poezia lui Coşbuc „Iarna pe uliţă”, adulţii se sperie de liota copiilor ca de „hoarda de tătari”, dar ştiu să se şi liniştească: „Ei, copii, vedea-i-aş mari”. Atunci cînd nu găsesc această detaşare devin caraghioşi din prea multă seriozitate. Dacă nu-şi asumă rîsul şi jocul, par ei înşişi „de rîsul lumii”, „punîndu-se la mintea copiilor” precum „baba-n frunte, căpitan”.