Părinții și școala

Școala este spațiul copilului în care poate să se joace de-a viața experimentând, în care poate să se dezvolte fără să se pună în pericol. Părinții nu pot invada acest spațiu pus de comunitate la dispoziția copilului.

Implicarea părinților

Părinții sunt nevoiți să se implice total în satisfacerea nevoilor copilului lor când este mic. Pe măsură ce el crește și devine tot mai autonom, implicarea părinților se diminuează treptat.

Școala este mediul care îi satisface copilului nevoia de ieșire în lume, de participare socială și de formare pentru viață. E un spațiu pus la dispoziția copilului care stabilește relații sociale directe, ia decizii, suportă consecințe, experimentează, învață, își ia repere și evoluează spre maturitate. Părintele nu are motive să intervină în acest spațiu decât dacă apar abuzuri. Copilul nu poate evolua dacă părinții îi acaparează acest loc al independenței, dacă îl transformă într-un teatru al luptei pentru putere sau al reușitei personale.

Neimplicarea părinților în mediul școlar al copilului nu înseamnă dezinteres sau lipsă de susținere, dimpotrivă. Părinții își susțin copiii acasă fiind interesați de discuțiile lor despre decizii, despre activități, despre relații. Ei le oferă copiilor un spațiu de studiu și de susținere pentru activități și pentru relațiile lui cu colegii și cu profesorii.

Atitudinea pe care o au părinții față de școala copilului și de serviciul lor este modelatoare.

Părinților le place școala copilului și serviciul propriu? Părinții sunt implicați și fericiți cu ceea ce fac? Pentru părinți e important să-și facă treaba bine și cu bucurie sau vor să scape repede de sarcinile de serviciu? Ei discută fericiți despre munca lor și despre colegi? Cum se raportează părinții la succesul copilului și la succesul altora? Cum gestionează ei greșelile, dificultățile și eșecurile? Sunt ei fericiți să experimenteze și să descopere? Sunt toleranți și deschiși la noutate? Sunt bucuroși să învețe?

Modelul de existență pe care îl oferă părinții este de asemenea foarte important.

Cum își petrec părinții timpul liber? Citesc și discută despre ceea ce citesc? Care este tonul emoțional al discuțiilor în contradictoriu? Părinții au respect pentru școală, pentru munca lor și pentru munca oamenilor din jur? Sunt ei colaborativi, admirativi, susținători și toleranți cu cei din jur? Părinții au încredere în sine și în munca lor? Sunt ei destinși și relaxați cu școala copilului? Își asumă ei greșelile, dificultățile și reușitele cu responsabilitate?

Reperele și modul de viață de acasă al copilului este și el modelator pentru manifestarea sa la școală

Cât de sigur este mediul de acasă? Cât de ofertant și de calm? Copilul este încurajat acasă să ia decizii, să se exprime, să aleagă pentru sine? Copilul este sprijinit să se implice în activități? Este susținut să repare ceea ce strică? Este el ajutat să suporte consecințele actelor sale? Copilul dispune acasă de limite asigurătoare impuse cu blândețe și fermitate?

Prin urmare, ca părinți, nu este nevoie să ne implicăm direct în școala copilului când îl putem susține puternic prin atitudine, prin model și prin oferta mediului familial. Neimplicarea ne ajută și la o anume neutralitate în relația cu copilul, adică să nu vrem pentru el ceea ce ne dorim, în fapt, pentru noi înșine. Aceasta ne va ajuta și să nu împovărăm copilul cu dorințe care nu-i aparțin și ne va sprijini pe noi să ne asumăm mai mult: să ne acceptăm neîmplinirile sau să le reparăm.

Neimplicarea noastră directă în școala copilului îl va ajuta pe el să și-o asume, să se bucure de propriile lui reușite și să învețe din eșecuri. Să se simtă stăpân pe viața lui, implicat și cu stima de sine a omului care contează.

Trăiri și apărări ale părinților de școlari

Intrarea la școală a copilului presupune și o evoluție a noastră, a părinților. Simțim cum se abate presiunea socială asupra lui și ni se activează toate spaimele de respingere, de excludere, de nereușită. Ies la iveală toate agresivitățile cu care noi înșine ne-am confruntat, toate eșecurile, toate așteptările altora.

Școala copilului deschide și pentru noi, părinții un nou spațiu al luptei pentru putere. Prin copil suntem judecați și evaluați noi înșine. Suntem chemați la școală să fim certați, apostrofați, criticați. Adulți care abia acum văd copilul ne spun cum este și ne dau sfaturi. Astfel infantilizați avem tentația de a ne apăra cu mecanismele inventate în copilărie când am fost nevoiți să facem față unor provocări similare.

Anxietatea

O spaimă difuză și generalizată ne strânge inima și ne ține mintea vigilentă. Dacă suntem mereu în alertă e puțin probabil să fim surprinși. Ne așteptăm la ce e mai rău, trăim cu sufletul la gură într-o lume pe care o simțim plină de pericole pe care suntem nevoiți să le anticipăm pentru evitare.

Cu copilul tindem să fim ambivalenți: îl încurajăm, dar nu pentru bucuria activității, ci din frica de eșec. Vedem greșeli la tot pasul și avem tentația exagerării consecințelor.

Copilul, care este un fin observator al limbajului nonverbal, remarcă nervozitatea și alerta noastră. Devine el însuși nerăbdător, neliniștit, incapabil să se concentreze, concurențial și axat pe performanță.

Prin aceste reacții mărturisim cât de copleșiți am fost noi înșine de școală, cât de frustrant ni s-a părut mediul ei și cât de puțin ofertant. Am simțit că am renunțat la joc, la liniște, la noi înșine pentru a intra în hora socială de a deveni cum doresc alții. Acum ne simțim expuși prin copilul care ne poate face de râs, care poate arăta lumii cât de incapabili suntem.

Faptul că noi înșine simțim că nu am avut succes profesional ne face să ne temem de eșecul copilului, de faptul că ar putea să eșueze și să se piardă. Ne e frică de excludere, de profesii pe care le desconsiderăm, de sărăcie, de lipsa respectului, de lipsa independenței. Ne copleșește umbra jungiană a tot ce nu acceptăm la noi înșine.

Sensul anxietății noastre devine simplu: ne e mai ușor să ne temem de viitorul copilului care poate fi corectat, decât să ne recunoaștem nemulțumirile din viața noastră prezentă. Lipsa de speranță a propriului cotidian este mai greu de suportat decât o alertă permanentă privind viitorul copilului. Dacă pentru noi nu mai putem face nimic măcar să ne dedicăm împlinirii copilului. Măcar el să reușească dacă noi n-am fost în stare.

Dar cum ar putea beneficia copilul de susținerea cuiva care nu se autosusține? Cum ar putea să fie el încrezător în viitorul care pe noi ne-a decepționat? Noi îl pregătim pe copil pentru reușită, dar el preia sentimentul nostru de eșec pe care va trebui să-l proceseze așa cum se pricepe.

E un bun moment să ne acordăm un plus de atenție, să ne asumăm nefericirile, să jelim și apoi să construim. Dacă nu ne mai trăim viața prin alții vom avea mai multă energie pentru noi înșine și le putem oferi și copiilor un model de asumare.

Controlul

În copilărie am învățat să facem față nevoilor proprii și schimbărilor prin control. I-am controlat pe alții prin cerințe, ne-am controlat mediul prin limite și ne-am controlat pe noi înșine prin restricții și rigoare. Când copilul ne frustrează propriile nevoi și când ne aruncă viața anticipabilă în neprevăzut avem tentația regresiei la vechile înțepeniri psihice menite să țină timpul în loc.

Ne simțim mai puțin expuși când îi impunem copilului condiții stricte și limite strâmte. Când nu-i oferim spațiu pentru oscilație, pentru nehotărâre, pentru greșeală și pentru neprevăzut. Rigoarea, standardele înalte, controlul acțiunilor și strictețea îi canalizează copilului energia fără pierderi spre ce-l orientăm. Lipsa de libertate a copilului însă va afecta puternic relația de iubire și-l va meni să se manifeste mai mult agresiv: să se opună, să refuze, să se revolte și să se saboteze.

Un copil controlat prea strict nu simte că are loc pentru sine nici la școală. Când este forțat să învețe pentru alții o va face pentru că trebuie și nu din propria sa bucurie. Constrâns fiind, copilul își va sacrifica jocul și creativitatea căci acestea presupun libertate și explorare. Pentru a ne face pe plac, copilul poate munci mult și poate avea performanță un timp, dar prețul plătit constă în sacrificiul de sine.

Pe termen lung, controlul creează dependență și frustrare. O astfel de relație este dăunătoare atât pentru părinți cât și pentru copii și pune în pericol bucuria de a trăi.

Este un bun moment să observăm cum hidra spaimei ne-a transformat în stană de piatră. Dar iubirea pentru copilul nostru funcționează ca o apă vie care ne vindecă rigiditățile. Controlul nostru, oricât de mare ar fi, este o iluzie care nu ne ajută în relația cu lumea, doar ne extrage din ea. Astfel, pericolul necunoscutului devine preferabil în fața abisului nimicului la care ajungem prin control. Până la urmă, școala este un mediu destul de controlat și nu mai e nevoie de vigilența noastră.

Acapararea posesivă

Sentimentul proprietății ne ajută să ne simțim în siguranță, capabili să ne extindem propriul corp la teritorii și la obiecte pe care ni le asumăm și care ajung să ne reprezinte. Dacă nu mai depindem doar de noi înșine, legătura noastră cu lumea este mai densă și mai eficientă.

Nevoia de proprietate este general umană căci ea ne permite să ne simțim în siguranță cu un spațiu mare de protecție. Astfel, grija noastră de sine se va extinde și asupra proprietății noastre pe care o vom proteja cu devotament.

Proprietatea ne ajută și să ne simțim liberi, capabili să construim, să fim creativi, să ne implicăm cu sens în lumea aceasta. Prețuind libertatea noastră vom învăța să o respectăm și pe a celor din jur. Nevoia noastră de dreptate se referă nu doar la felul în care suntem tratați noi înșine, ci și la felul în care ne este tratată proprietatea. Prin urmare, posesia ne permite să avem grijă, să fim devotați și dedicați, să construim și să respectăm libertatea celorlalți.

Regimurile sociale care nesocotesc nevoia individuală de proprietate nu funcționează și sunt alienante. Comunismul propune o proprietate comună fără să-și dea seama că se opune nevoii individuale de a avea un spațiu personal pentru regresie, creație și pentru medierea relațiilor cu ceilalți. Abuzarea spațiului personal echivalează cu un viol, este o traumă care predispune la repetiții, la răzbunări, la resentimente și mai ales la lipsa de grijă.

Noi părinții, în parcursul istoriei noastre, am trecut prin frustrarea nevoii de proprietate și prin abuzuri asupra ei. Zădărnicirea nevoii de proprietate asupra obiectelor și teritoriilor ne determină să ne împroprietărim asupra oamenilor. Ne face să nesocotim libertatea și să înlocuim grija cu posesivitatea.

Această tendință se poate manifesta și în preluarea de la copil a responsabilității școlare. Putem chiar ajunge să ne implicăm atât de mult în relația cu profesorii, în realizarea temelor, în gestiunea conflictelor încât copilul se poate simți în plus. Când copilul simte că școala nu este teritoriul său, nu va intra în competiție cu părintele, ci va ceda în fața acestuia retrăgându-și interesul. El însuși se va simți deposedat, nedreptățit și revendicativ. Va copleși cu cerințe insațiabile de obiecte și spații.

Este un bun moment să ne conștientizăm frustrările și să remediem lipsa. Oricând putem să ne îngrijim spațiile, teritoriile, obiectele pe care le posedăm și domeniile simbolice în care ne putem aduce aportul. Dacă avem grijă de posesiile noastre nu vom mai avea tentația înstăpânirii frauduloase a teritoriilor și domeniilor care-i aparțin fizic și simbolic copilului. Școala este domeniul copilului cu toate teritoriile sale simbolice, iar noi putem accesa aceste spații doar cu pietatea musafirului.

Fuga

„Fuga nu e frumoasă, dar e sănătoasă” spune un vechi proverb citat de I. Creangă. Și noi, renunțăm adesea la estetica socială pentru a ne salva echilibrul psihic atunci când ne  simțim copleșiți sau în pericol.

Ca părinți putem fugi în multe feluri. Putem să plecăm fizic la serviciu pentru a nu ne preocupa de dificultățile prin care trece copilul. Avem pavăza ideii că trebuie să câștigăm bani, că suntem preocupați de succesul profesional. Putem să fugim psihic fiind preocupați de altceva când suntem acasă: putem sta cu ochii în ecranele telefonului, calculatorului și televizorului, ne putem izola în bucătărie gătind. Putem fugi psihic mai subtil subestimând preocupările copilului sau chiar gândindu-ne la altceva în timp ce vorbim cu el.

În toate aceste situații, copilul înțelege că nu avem timp și nici disponibilitate pentru el. Sigur că și el se va lipsi de atenția noastră cu timpul și se va izola cu ajutorul unor adicții: de ecrane, de alimente, de prieteni, de activități. Copilul poate prelua fuga noastră ca pe un mecanism al lui.

Copilul poate să fugă fizic de la școală acumulând absențe. Poate să fugă simbolic plecând cu mintea în altă parte, nefiind atent la ore și la cei din jur. Poate să fugă neînțelegând, rămânând în urmă, nepreocupându-se. Copilul poate să fugă și din social, izolându-se, refuzând interacțiunile.

Fuga este o reacție în fața fricii și ne poate ajuta să vedem cât suntem de înspăimântați. Mediul nostru intern este încă plin de pericole. Avem nevoie să ne simțim în siguranță, să ne liniștim. Nu-i putem oferi copilului o liniște în care noi nu credem și nici un mediu asigurător pe care noi nu-l avem. Doar conștientizarea nevoii de siguranță ne poate permite să ne ocupăm de satisfacerea ei. Dacă noi părinții ne ocupăm de spaimele noastre, copilul nu se va mai simți dator să ni le poarte, ba chiar va avea un model pentru a-și gestiona propriile lui temeri.

Instabilitatea

Instabilitatea este expresia unei fugi panicate care ne face să ne gândim și răzgândim, să luăm decizii contradictorii, să fim inconsecvenți și bulversați. Fiind într-o stare de panică psihică, nu putem fi stabili, ordonați și predictibili, dimpotrivă ne dezorganizăm total devenind surprinzători și pentru noi înșine.

Sigur că zăpăceala noastră ne sabotează ca părinți. Copilul are nevoie să se simtă asigurat, iar mediul pe care îl creăm noi este al nisipurilor mișcătoare.

Când suntem instabili ca părinți, îi solicităm copilului întreaga energie pentru adaptare permanentă. El este forțat să se maturizeze înainte de vreme pentru a prelua rolul parental. Pentru a-și asigura o brumă de siguranță copilul renunță la copilărie și propria dezvoltare. El preia un rol care nu-i aparține și pentru care nu e pregătit. Cu astfel de sarcini pe cap, copilul nu se mai poate ocupa de școală ale cărei sarcini nu au legătură cu nevoia lui de a supraviețui. Pe bună dreptate, printre colegi, copilul se simte mult prea mare pentru a se bucura de copilăriile lor.

Pentru noi, părinții, starea de panică este prea acută pentru a putea dura. Dacă durează prea mult, nevoia de sprijin devine vizibilă pentru toată lumea. Dacă nu ne putem reclădi singuri un mediu stabil și asigurător vom apela la instituții sau la adulți din jurul nostru, căci sigur că pe copiii proprii nu ne putem baza.

Sunt și situații de instabilitate pe care le putem proiecta în mediu. Putem schimba des orașul, locul de muncă, casa, școala copiilor, partenerii, persoanele de sprijin. Atitudinea față de școală, de profesori, de colegii copilului și de implicarea lui se schimbă și ea. Toate acestea pot părea conjuncturale, însă repetiția lor și efectul asupra copiilor ar trebui să ne decodifice sensul fugii. Doar oprindu-ne un pic ne putem trage sufletul și ne putem gândi la ce ne pune pe fugă, la ce ne sperie, la ce ne alertează.

Când noi părinții putem stabili cu greu un mediu asigurător pentru copil putem înțelege cât de important este pentru el mediul școlar. Nu suntem în situația de a face mofturi și de a vedea deficiențele. Sigur că mediul școlar nu este perfect, dar este un spațiu stabil care i se oferă cu consecvență copilului, iar noi putem să fim recunoscători pentru acesta.

Revolta

Când ne confruntăm prea demult și prea adesea cu nedreptatea, când suntem obișnuiți să ne trăim viața ca o luptă, devenim revendicativi și revoltați. Starea aceasta se accentuează când copilul nostru intră în colectivitate și-l vedem într-o mulțime cu care credem că ar trebui să competiționeze.

Sentimentul de nedreptate ne face să ne simțim în pericol de a fi eliminați social și deci de a ajunge în pericol vital. Astfel, pare justificată mobilizarea tuturor forțelor pentru a repara nedreptățile și pentru a schimba cutumele sociale și școlare despre care credem că ne pun copilul în situații de excludere. Când ne simțim în alertă războinică ne concentrăm asupra detectării pericolelor și nu ne îngăduim bucuria relaxării. Devenim nemulțumiți, morocănoși și hiperreactivi. Sărim în apărarea copilului în situații pe care el le-ar putea gestiona singur precum și în situații care nu sunt deloc periculoase. Tot apărându-ne reușim să-i punem și pe ceilalți în stare de război.

Colaborarea nu e posibilă atunci când vedem dușmani peste tot, când totul este o luptă, o permanentă competiție. Devenim cârcotași și neîncrezători în raport cu profesorii, cu ceilalți părinți, cu colegii copilului, cu oricine ne iese în cale. Cum ne-am putea baza pe alți adulți când nu putem avea încredere în nimeni, când nu-i putem prețui și când nu putem vedea decât rele intenții? Ajungem astfel singuri, fără sprijin, copleșiți de responsabilitățile parentale.

Copilul însuși ajunge să fie doar un motiv care să ne justifice lupta și revendicările. Uneori îl punem chiar în centrul disputelor noastre. Îi impunem să fie el însuși competitiv și-l comparăm.

Sigur că această încordare a noastră îl face și pe copil să simtă că face parte dintr-o lume periculoasă în care nu se poate descurca și care nu lasă loc pentru relaxare. Conflictele noastre îl fac să se simtă rupt în două părți opuse. Nu e de mirare că se simte scindat și ambivalent. Competiția permanentă devine repede epuizantă, iar comparația cu alții demonstrează o iubire strict condiționată. Din toată zbaterea noastră copilul rămâne cu sentimentul de a nu fi iubit pentru cine este, de a nu fi acceptat, de a se simți în alertă și în pericol. El însuși ne va alerta, ne va pune în situații de război și ne va compara.

Observându-ne tensiunea dramelor permanente avem toate motivele să ne dorim pacea chiar dacă nu știm ce să facem când este liniște. Când ne conștientizăm dificultățile pe care le-am suportat pasiv sigur că ne înțelegem activismul. A fost dificil, dar am supraviețuit, iar acum avem tot arsenalul de război pentru a răzbi în situații conflictuale. Dacă suntem pregătiți înseamnă că nu e necesar să fim vigilenți mereu. În fond, școala este un spațiu de antrenare pentru copil și nu o luptă reală, nu avem motive să luăm totul prea în serios. În sfârșit ne putem relaxa.

Relaxarea

Ca părinți trecem mai mult sau mai puțin prin cam toate stările descrise mai sus, sigur, cu preferințe personale pentru unele sau pentru altele. Important este că, până la urmă reușim în felul nostru să ne relaxăm și să-i lăsăm copilului în gestiune spațiul școlii.

Noi părinții nu suntem nici pe departe perfecți, dar suntem bine intenționați și asta este tot ce-i trebuie copilului. La fel este și cu școala, chiar ofertele ei nu sunt prea bine calibrate la nevoile copilului știm că intențiile profesorilor sunt bune.

Copilul nu are nevoie de perfecțiunea celor din jur, el are nevoie să facă parte dintr-o lume mai mare decât cea pe care i-o putem noi oferi. Școala îi pune la dispoziție copilului un spațiu simbolic amplu și divers în care el poate să-și experimenteze libertatea.

Când încetăm să ne mai simțim în pericol putem să apreciem ajutorul școlii chiar dacă nu e nici perfect și nici necondiționat. Beneficiind de oferta școlii, reușim și noi părinții să ne ocupăm de noi înșine fără să ne simțim rușinați sau vinovați. Copilul va avea și el un spațiu al lui în care să-și formeze independența.

Este extrem de relaxant pentru noi să înțelegem că nu suntem singurii responsabili și că în jurul copilului este o lume mare cu multe instituții care îl sprijină. Copilul însuși nu are de ce să-și sporească dependența de noi când trăiește într-o lume sigură și ofertantă de care se poate bucura.

Bibliografie

‎Venirea pe lume a copilului

‎Health & Well-Being · 2014

Apple BooksSperanța Farca