Perioada intrauterină și nașterea (despre traumă și despre susținere)

Lumea în care ia ființă copilul e mama însăși. În lumea intrauterină nu există nici traumă și nici trăire „pozitivă”. Aceste repere încă nu s-au format.

Perioada intrauterină și nașterea (despre traumă și despre susținere)
Photo by Ashton Mullins / Unsplash

Mama este mediul de formare pe care fătul învață să-l înțeleagă cu toți stimulii săi afectivi, de mișcare, de sunete și de substanțe. Mămicia, este o stare naturală a femeii pentru care ea nu are nevoie de pregătire specială chiar dacă în secolul nostru există tentația psihologizării fiecărei etape. A fi mamă este un fapt atât de natural pentru femeie încât teoreticienii nu pot face altceva decât să învețe observând.

Orice comunitate umană și-a transmis valorile prin educație, asigurându-se că următoarea generație va fi independentă și aptă pentru supraviețuire. Copilul se dezvoltă și își împlinește potențialul nativ în funcție de mediul educațional în care trăiește pentru a se adapta la el.

Nevoia de educație este diferită pentru fiecare etapă, de aceea și oferta comunității ține seama de caracteristicile specifice vârstei. De asemenea, dezvoltarea noastră are accente individuale ceea ce face ca educația să fie extrem de personală. Dacă înțelegem provocările fiecărei etape însă, ne putem pregăti și pentru posibilitatea individualizării.

Existența intrauterină

Educația începe încă din viața intrauterină în care fătul realizează conexiuni între sunetele pe care le aude, mișcările pe care le simte și substanțele pe care le primește prin intermediul cordonului ombilical.

Alfabetizare emoțională

Activitățile și emoțiile mamei imprimă un flux de mișcare și de substanțe la care copilul participă și din care învață câte ceva despre lume.

În această etapă, lumea copilului este mama cu reacțiile și cu trăirile ei. Emoțiile mamei, cu toată gama de manifestări fiziologice, sunt stimuli de mediu care declanșează învățarea fătului.

Lumea intrauterină dispune de tot felul de fenomene naturale care se oferă spre a fi cunoscute. Presiunea sângelui uneori crește, alteori scade, ritmul cardiac de asemenea, substanțele și hormonii care trec prin placentă diferă de la un moment la altul, se aud zgomote, se simt mișcări bruște sau lente. În acest mediu, fătul își descoperă propriile sale senzații, stări și posibilități de mișcare.

Rolul acestei lumi este de alfabetizare emoțională a fătului.

Mama, prin toate trăirile sale, își învață copilul „pe pielea ei” toate emoțiile de care este în stare. Fătul are astfel ocazia să realizeze conexiunea dintre emoții, substanțe, hormoni, manifestări organice, mișcări și sunete. Este chiar ceea ce dorim să aproximăm apoi făurindu-ne o lume socială care să ne apere dezvoltarea. Se vădește că educația are rădăcini încă din starea noastră de mamifer.

Mediu protector

Ca orice lume, mediul intrauterin oferă protecție psihologică deopotrivă pentru mamă și făt, precum și posibilitatea trăirii diverse.

La fel ca fătul ei, și mama însărcinată este protejată de lumea pe care o are în ea și care o cuprinde psihologic. Lumea externă își pierde importanța pentru viața psihică așa încât aproape că nu mai poate traumatiza. Indiferent ce s-ar întâmpla în afară, lumea intrauterină îi oferă mamei o susținere atât de mare încât nimic nu poate ajunge la ea. Orice dramă s-ar petrece va trebui să aștepte după naștere pentru a putea fi procesată de către femeie.

Mediul intrauterin care protejează fătul, îi mediază și mamei emoțiile care nu pot fi nici extreme și nici lipsite de diversitate.

Mediu divers

Mediul extern în care trăiește mama nu poate influența mediul din ea. Oricât de ofertant și liniștit ar fi, femeia tot va găsi motive să fie speriată, nefericită, tristă sau stresată. De asemenea, și când femeia însărcinată trece prin evenimente traumatizante, ea nu va fi nici copleșită, nici marcată pentru moment.

Parcursul celor nouă luni de sarcină conține în sine o viață întreagă: viața fătului de la concepție la naștere. Lumea intrauterină comprimă spațiul și timpul și face ca trăirile să fie condensate, intense și să se succeadă rapid.

Emoțiile nu pot fi selectate în funcție de cât de benefice sunt considerate cultural, ele vor acoperi toată gama trăirilor umane într-un ritm mai accelerat. Lumea intrauterină astfel, oferă oarecare independență față de mediul extern care permite diversitatea afectivă la adăpost de extreme periculoase.

Mama nu poate simți doar emoțiile pe care cultura din care face parte le consideră „bune”, căci toate sunt necesare și toate o reprezintă. Tot astfel, mama nu poate fi copleșită de evenimente căci are rolul să mențină în ea o lume sigură, propice dezvoltării.

Iată de ce mama nu poate fi nici traumatizată și nici convinsă să trăiască „pozitiv”. Ea trebuie să fie asigurătoare și să-și alfabetizeze emoțional fătul. Cosmetizările sociale nu intră în interesul ei de moment.

Mediu-temelie

Mediul intrauterin oferă intensitatea primelor trăiri la care ne vom raporta întreaga viață. Toate structurile colective vor încerca să recreeze siguranța acestui mediu. Aici se află rădăcina „inconștientului colectiv” al lui Jung.

Etapa învățării emoționale se prelungește și după naștere, și chiar dacă nu va mai fi în primul plan, ea se va continua întreaga viață. Cu toții avem nevoie și după naștere de construcții simbolice, culturale care să ne aproximeze lumea intrauterină.

Intrauterin, fătul învață mult, dar în modul său specific. El nu este accesibil lumii exterioare decât prin intermediul mamei sale. Tot ce poate face comunitatea pentru viitorul ei membru este să-i ofere susținere și înțelegere mamei.

Importanța mediului cultural extern

Fiecare cultură favorizează anumite afecte pe care le consideră pozitive și pe care le cultivă, iar pentru opusele lor oferă modalități de evitare. Comunitatea nu îi este mamei de ajutor dacă încearcă să-i aplice această cenzură, judecând-o pentru ce simte sau avertizând-o pentru cum își poate afecta copilul. Chiar dacă cenzura socială are rolul ei, ea ar putea să nu fie aplicată mamelor care sunt nevoite să fie un mediu sigur și complet emoțional pentru feții lor.

De pildă, în cultura noastră, durerea psihologică, frica și frustrarea sunt considerate negative. Or fără durere psihică nu ne-am putea elabora pierderile, fără frică nu ne putem apăra, iar fără frustrare nu putem instaura dreptatea de care avem nevoie pentru a ne simți în siguranță. Mai mult decât atât, cu cât ne ferim mai tare de aceste emoții cu atât mai mult ne trezim că le trăim deplasat sau că le generalizăm. Durerea psihologică evitată se poate manifesta ca durere fizică, plimbându-se prin corp sub forma simptomelor schimbătoare. Frica evitată ne poate face necurajoși, lipsiți de curiozitate, închiși în noi înșine, anxioși și angoasați. Frustrarea nerecunoscută ne poate determina să devenim resentimentari, agresivi sau pur și simplu inerți.

Viața emoțională

Emoțiile nu sunt pozitive sau negative, ele sunt doar reacții psiho-organice naturale pe care le avem în contact cu mediul. Toate ne ajută să supraviețuim și de aceea, toate vor fi transmise fătului prin trăirea personală a mamei.

Emoțiile nu au valoare morală. Ele ne ajută să facem față unor situații de moment, după care se sting. Urma lor mnezică este însă prelucrată ulterior și ne va afecta conform reperelor comunității din care facem parte. Emoțiile trăite generează o gamă largă de idei și de credințe care constituie lumea noastră simbolică. Această lume simbolică este influențată cultural.

Deci, nu trăirea emoțiilor ca atare ne pune probleme, ci procesarea culturală a acestora. Noi învățăm să oferim evenimentelor și afectelor un loc simbolic în lumea noastră internă codificându-le într-un limbaj. Acest limbaj conține reperele culturii în care trăim, ale familiei din care provenim și ale propriului nostru trecut. Prin intermediul acestui limbaj ne inserăm într-o cultură chiar dacă aceasta înseamnă să renunțăm la unele aspecte ale naturii noastre.

Dacă trăim într-o cultură în care invidioșii se coalizează pentru a-i prăda pe cei care au acumulat lucruri care pot fi râvnite, va fi inventată „Miorița”. Jalea, neputința și resemnarea din „Miorița” ne avertizează că reușita este pedepsită cu moartea așa că mai bine „ducă-se totul pe apa Sâmbetei”. De asemenea, dacă părinții noștri sunt speriați și rușinați când vine vorba despre subiecte sexuale, vom înțelege că dimensiunea aceasta ar trebui reprimată. Dacă atunci când mergem la școală, profesori cu autoritate ne arată cât suntem de incapabili, devenim nesiguri și speriați în domeniul intelectual. Aceste exemple arată cum ne influențează cultura, familia și propriile noastre experiențe felul în care interpretăm ce ni se întâmplă. Cu experiențele culturale directe și indirecte descrise mai sus, este foarte probabil să devenim inhibați sexual, creativ și intelectual, să ajungem risipitori și dezorganizați, să nu construim nimic și să ne autoblamăm în timp ce-i apreciem pe alții. Îi vom proteja și pe cei din jurul nostru ajutându-i să-și inhibe pornirile de acumulare și de creație care i-ar putea pune în pericol. Și pe noi ne vom păzi de elanuri făuritoare prin autosabotare. Ne-ar rămâne să muncim pentru alții, să facem ce ni se spune și din când în când să stricăm, să deranjăm, să distrugem.

Importanța limbajului

Observăm că lumea noastră simbolică care ne determină felul în care trăim este influențată de cultura, de familia și de propriile noastre experiențe. Transmiterea acestor influențe se realizează prin limbaj.

Limbajul verbal conține mituri, pilde, sfaturi, povești de viață. Limbajul nonverbal se constituie din reacții emoționale, din atitudini, din decizii, din tonalități și posturi, din dureri și neputințe, din realizări și din acte de creație. Limbajul actualizează evenimente înlesnind trăiri emoționale ca și cum acestea ar fi trăite direct.

Deci, iată că alfabetizarea emoțională a fătului îi va servi ulterior nu doar pentru supraviețuirea în lumea naturală, ci și în cea socială. Limbajul emoțional este o bază pentru însușirea limbii materne care conține în sine o sumă de experiențe străvechi și de repere ce permit integrarea culturală. Așa putem înțelege mecanismul prin care limbajul devine vehicul al educației, al traumei, dar, desigur și al psihoterapiei.

Astfel, perioada intrauterină este o perioadă de învățare intensă în care nu doar mama este educator, ci și partenerul ei care trece și el printr-un travaliu de maturizare emoțională similar. Contează, de asemenea, întreaga comunitate care creează mediul și contextele de viață ale părinților.

Comunitatea de sprijin

Comunitatea din jurul viitorilor părinți este și ea extrem de importantă în susținerea acestora. Ofertele de sprijin în cultura noastră presupun susținere medicală, educațională, financiară, servicii de îngrijire și de timp liber pentru cei doi.

Ofertele educaționale potrivite pentru această etapă, indiferent de tema lor centrală, au rolul de integrare în societate cu noul statut și de sprijinire a preluării rolului de părinte. Pot fi cursuri de pregătire a nașterii, de pregătire pentru îngrijirea copilului mic sau pur și simplu de practicare a unor hobby-uri. Aceste întreprinderi asigură întâlnirea unor oameni cu preocupări similare, permit exprimarea emoțională, sprijină relațiile de cuplu, oferă sentimentul de apartenență la comunitate, permit adaptarea la viața de părinte. Uneori părinții pot să simtă nevoia de psihoterapie care să le sprijine evoluția. Ei au dreptul să fie susținuți de comunitate, dar nu și obligația de a fi beneficiarii ofertelor. Doar nevoia părinților ar trebui să îi îndrume în aceste alegeri și nici o altă constrângere externă. Dincolo de toate ofertele, singurul lucru care nu se schimbă în nevoia viitorilor părinți este aceea de a avea un mediu sigur de acceptare.

Nașterea

Intrarea în lumea aceasta presupune o schimbare foarte mare de viețuire. Fătul trăiește în mediul lichid, se hrănește hemotrof, respiră lichid amniotic, dispune de sistemul imunitar al mamei sale. Mediul său este strâmt, are o temperatură constantă, aici nu pătrunde lumina puternică, iar zgomotele sunt amortizate. Nimic nu poate atinge fătul fără medierea mamei sale.

Nașterea presupune trecerea într-un mediu aerian care are alte legi de supraviețuire. Cordonul ombilical și placenta, foste organe vitale, acum devin inutile și sunt îndepărtate. În schimb, se dovedesc utile sisteme care nu erau funcționale intrauterin: sistemul respirator, digestiv, imunitar. Copilul simte pentru prima dată foamea, duritatea atingerilor, respiră, elimină meconiul. Copilul vede o lume diversă într-o lumină orbitoare, aude o mulțime de zgomote și pielea intră în contact cu numeroase texturi.

Regresia primelor zile

În primele zile după naștere, copilul regresează din cauza stresului adaptării. El scade în greutate și pierde achiziții psihomotrice pe care le avea intrauterin. Acum nu-și mai poate duce degetul la gură, are mișcări bruște și necontrolate.

Fără sprijin din exterior nou-născutul nu poate supraviețui. El este prea dezvoltat psihologic pentru a nu fi traumatizat de schimbarea de mediu și este prea nedezvoltat fiziologic pentru a se descurca singur. Iată cum evoluția speciei noastre care s-a bazat pe mărirea creierului copilului și pe micșorarea bazinului mamei (din cauza mersului  biped), a determinat o naștere prematură.

Această condiție duce la o intrare traumatică în lume și la o copilărie îndelungată care să permită dezvoltarea completă și adaptarea la o societate complicată. Condiția noastră se pare că presupune atât nevroza cât și nevoia de educație. Ambele ne determină să ne construim comunități de sprijin pentru susținere și ajutor.

Supraviețuirea - un prim model de succes

Trauma nașterii este însă depășită cu bine: există viață și după naștere! Este un bun punct de revenire ori de câte ori ne confruntăm cu mari dezechilibre și dezastre în viață. Revenirea întru renaștere este un mod de a o lua de la capăt mai sănătos și mai echilibrat. Indiferent de cultură, experiența nașterii va fi un bun model pentru supraviețuire în condiții dificile, pentru adaptare la condiții noi, pentru recuperare după pierderi grele.

Reluarea traumelor amânate

După naștere, nici mama și nici copilul nu mai sunt protejați de mediul intrauterin care atenua loviturile și care nu permitea trauma. Acum vor fi reluate evenimentele traumatice din timpul sarcinii care presează pentru a fi elaborate.

Dacă totuși traumele nu sunt prea mari și dacă a existat un mediu conținător, mama își va putea amâna trăirile de copleșire încă nouă luni. Își va mai oferi simbolic încă o perioadă intrauterină pentru a susține bebelușul care are nevoie de ea și căruia i se va dedica total. După această perioadă însă, mama afectată trebuie neapărat susținută înainte de a se prăbuși.

Deci, nu traumele din timpul sarcinii îi pot afecta pe oameni, ci lipsa de susținere a mamei după naștere. Știind aceasta, comunitatea ar putea să fie gata să se implice atunci când sesizează la mamă indicii care arată că nu se poate susține: dacă este prea anxioasă, dacă se îmbolnăvește ea sau copilul, dacă nu se poate ocupa de copil și de ea, dacă cere constant ajutorul.

Nevoia de susținere a mamei

Nevoia de susținere a mamei pentru trăirea unei traume amânate poate să-i ia prin surprindere pe cei din jur care credeau că în sfârșit totul este bine. Mama însăși nu se înțelege, și ea credea că a făcut față bine situației traumatizante, iar acum când totul se liniștise în jur nu se aștepta să se prăbușească așa de puternic. Amânarea a durat atâta vreme cât era nevoie să-și pună la adăpost copilul și atâta vreme cât ea însăși ar fi fost prea copleșită.

Momentul ales pentru prăbușire arată că mama se simte în sfârșit în stare să se ocupe și de ea, că se simte gata să revină cu forță în lumea aceasta. E un indiciu bun de sănătate, dacă mama dispune de susținerea celor din jur.

Ne ajută să știm că susținerea posttraumatică presupune un travaliu de doliu care durează cam cât o sarcină, nu se poate întinde pe mai mult de 40 de săptămâni. Încercarea de grăbire sau de anulare a stării mamei, mai mult o prelungește, iar susținerea este necesară așa cum o cere mama. Ea se poate îmbolnăvi pentru a se adresa medicilor, poate să ceară psihoterapie, poate să se arunce în muncă sau poate să facă mari schimbări de viață. Ea are nevoie de sprijin, orice ar alege.

Chiar dacă mama nu a trecut prin evenimente traumatice, tot are nevoie de susținere pentru a-și crește copiii. Este o etapă în care partenerul mamei este foarte important căci el poate contribui la menținerea mediului de siguranță. El o acceptă pe femeie cu toate trăirile ei și i le poate conține și pondera căci emoțiile sale sunt de altă natură. Partenerul mamei trece și el prin prefacerile maturizării și adaugă la tumultul afectiv al mamei, afecte noi, multe ambivalente: mirarea, frica, datoria, neîncrederea în sine, euforia, mândria, tandrețea, blândețea. Aceste emoții și multe altele vor fi îmbrăcate în mecanismele de apărare cu care este deja învățat și pe care acum le pune în funcțiune. Reacțiile sale vor fi adecvate relației cu partenera sa și vor genera un mediu emoțional complex în care deja este imersat copilul.

Mediul intrauterin și cel de după naștere compun un spațiu emoțional care îi cuprinde și pe cei doi adulți. Acest spațiu este propice dezvoltării tuturor tocmai prin diversitatea emoțională pe care o presupune și nu pentru că ar fi saturat de emoții „bune” și de „experiențe pozitive”. E un spațiu regresiv care predispune la reactualizarea tensiunilor și temerilor vechi și nerezolvate ale partenerilor tocmai pentru ca ei să aibă acces la profunzimi emoționale care îi pot vindeca.

Copiii unor părinți care se susțin reciproc și care fac parte dintr-o comunitate ofertantă care îi integrează au toate șansele să fie sănătoși și adaptabili. Ei vor face față bine evenimentelor neprevăzute și vor deveni iute independenți și participanți activi la lumea socială. Sănătatea și bucuria de a trăi își află rădăcina în această perioadă profund emoțională a existenței noastre.

Bibliografie

‎Venirea pe lume a copilului
‎Health & Well-Being · 2014