Pierderea unei sarcini

Cât de serioasă este pierderea unei sarcini pentru o femeie și ce nevoie de susținere are ea. Ce pot face medicii și anturajul.

Pierderea unei sarcini
Photo by Ignacio Campo / Unsplash

Avorturile spontane

Moartea fătului o lasă pe femeie cu un parcurs început și imposibil de finalizat.
Femeia părăsită de copilul din uter se simte abandonată, goală, sfârșită, incapabilă de a înțelege ce se întâmplă cu ea. Îi este dificil să se proiecteze în viitor şi are nevoie de o perioadă de recuperare de sine din relaţia care „nu a fost să fie”.

Dacă sarcina pierdută este mare, se declanșează lactația. Corpul femeii este pregătit pentru susținerea copilului care nu trăiește… Cum să facă doliul, când ea gândea botezul? Cum să înțeleagă ce se întâmplă? Unde a greșit? Ce păcate strămoșești trebuie să îndure? De ce i se întâmplă tocmai ei? … Acestea și alte întrebări se învălmășesc în mintea epuizată a femeii frământată de un sentiment de culpă dureros și conştient.

Totuși, chiar dacă a fost o negociere între inconștientul femeii și forța vitală a fătului, nimic nenatural nu a intervenit. De asemenea, o agresivitate inconștientă există în cazul oricărei sarcini, iar aceasta nu impietează dezvoltarea armonioasă a fătului. Sunt aspecte importante care adesea ușurează travaliul de doliu.

Travaliul de doliu

Travaliul de doliu permite desprinderea femeii de copilul său fantasmat și acceptarea a ceea ce „așa a fost dat”.

După parcurgerea stărilor de negare, revoltă, sacrificiu și depresie, femeia va putea accepta fătul cu neputința lui de a trăi mai mult și se va putea accepta pe sine ca neputincioasă în fața morții.

Doliul poate fi facilitat de prezența corpului mort, de înțelegerea celor din jur și de rostirea cuvintelor care pot da un sens scurtei experiențe cu fătul.

Contactul cu corpul mort

Medicii care se confruntă cu situaţia avortului spontan ar trebui să înţeleagă nevoia femeii de a fi pusă în contact cu corpul copilului pierdut chiar dacă acesta se află în stare embrionară. Fie și un contact minim cu corpul fătului poate declanşa doliul normal unde fantasma să fie mai puţin autoagresivă.

Riscul absenței corpului mort este acela de negare a avortului și de menținere psihică a fătului în corpul mamei. Este o situație în care pot să apară simptome fizice ce scapă înțelegerii medicilor.

O pacientă a legat de pierderea unei sarcini, accentuarea puternică a miopiei sale. Acesta mi-a amintit de sacrificiul de sine al mamei din „Cu limbă de moarte” (Otilia Cazimir). În povestire este vorba despre disperarea mamei care își pierde fata devenită bătrână. Când a murit „Ilenuța me”, și ei „i-au murit ochii” și nu a mai putut vedea. Aceasta arată că un copil îi este drag mamei sale ca „ochii din cap”, indiferent de vârsta lui (chiar dacă este bătrân sau doar făt).

Un alt risc al lipsei de contact cu corpul fătului poate fi acela de a procura rapid un alt trup pentru negarea avortului. Aceasta ar duce la o sarcină pripită care să oblige copilașul să poarte simbolic „spiritul” fratelui mort. Aici dificultatea doliului mamei ar fi preluată de către copil.

Totuși, corpul fătului, adesea nu-i este accesibil femeii și chiar dacă ea îl vede, oricum nu o ajută prea mult să se desprindă de copilul din mintea ei care era altfel. Există însă și alte modalități de desprindere.

Cuvintele eliberatoare

Travaliul de doliu se poate realiza și în afara corpului mort, doar prin evocarea lui. Femeia nu poate strânge în braţe corpul copilului, nu-l poate mângâia, dar poate vorbi despre el, despre temerile şi dorinţele sale, despre sentimentul său de vină.

Cum mângâierea este repetitivă aşa sunt şi vorbele ei. Aceasta explică reluarea, aparent fără noimă, a aceloraşi teme în întrebările nenumărate pe care femeia le pune medicului în astfel de situaţii. Ar fi bine ca medicii să înţeleagă aceasta şi să nu se ferească de a răspunde, de a exprima în cuvinte moartea fătului, de a asculta. Este, ce-i drept, vorba despre o susţine psihologică, dar vindecarea corpului nu este străină de aceasta.

Femeia vrea să i se vorbească despre cauza morții copilului, despre felul în care aceasta s-a produs. Ea povestește despre visele sale, despre temerile și simptomele pe care le-a avut. Aparent învinovățește pe toată lumea de lipsă de grijă, dar de fapt ea se autoînvinovățește și vrea să mărturisească toate vinile de câteva generații pe care și le asumă.  Ea are nevoie să fie ascultată și să i se vorbească despre copilul ei, despre moartea lui.

Pentru ca femeia să se poată exprima însă, are nevoie de înțelegerea celor din jur. De medici care să nu se simtă acuzați personal că nu au salvat sarcina, de oameni care să nu se apere de durerea ei brutalizând-o cu îmbărbătări eroice:
„Lasă, nu-i bai, o să faci altul!”
„… Altul, altul… cum altul când niciunul nu va mai fi Acela?”
Așa exprimare e suficientă să o arunce în culmea disperării și să o facă să-i fie teamă să-și deschidă subiectul în fața oamenilor de la care se așteaptă să-i pună sare pe rană.

Orice discuție despre fătul mort îi oferă o realitate, un parcurs, o istorie, o localizare și o ajută pe mamă să nu se mai simtă atât de goală, să se poată desprinde și să separe lumea ei de cea a copilului: „Vii cu vii și morții cu morții”.

Iată o cale veche descoperită de înțelepții înaintași care se confruntau mai adesea cu moartea copiilor lor și care au învățat să-i facă față. Ei știau că este un timp al vieții, un timp care nu este etern și care este urmat firesc de un timp al morții pentru fiecare. După viața ei, femeia va fi în același timp cu copilul său murit. Prin urmare nu este nevoie de mortificare în viață, toate la timpul lor.

Orice doliu presupune multă suferință mai ales pentru mamă. Dar, chiar dacă moartea copilului (indiferent de vârsta lui) va lăsa o urmă psihică permanentă, aceasta poate fi îmbogățitoare. Femeia ce-și va fi trăit doliul e capabilă de o mai dreaptă prețuire a vieții: a fi om nu înseamnă a fi atotputernic, nemuritor, stăpân absolut al existenţei. În lumina valorilor importante (viața, iubirea, sănătatea, liniștea, bucuria, jocul, creația) alergarea socială fără noimă după mărire, putere și bani apare ca o clădire în nisip.

(Prelucrare a unui text din cartea mea: ”Cum întâmpinăm copilul ca părinți, bunici, medici și educatori” apărută la Editura Trei în 2010.)