Primul an de viață
Mama și întreaga comunitate modifică mediul natural pentru a i se potrivi copilului, iar acesta învață să se adapteze. Acomodarea copilului are ca scop supraviețuirea și se realizează prin legăturile emoționale stabilite între mamă și copil.
Prima lună
În primele momente după naștere mama este copleșită de tot ce simte pentru nou-născutul său pe care nu-l cunoaște, dar de care se lasă profund impresionată. Cu el se simte fericită, iubită, amuzată, cunoscută, bună. Fiecare copil trezește în mama lui emoții particulare. Sunt emoții care exprimă realitatea subiectivă a mamei generată de trecutul, de prezentul și de așteptările ei. Acestea vor forma baza afectivă a relației mamă-bebeluș din care ambii își vor extrage puterea în următoarele luni de acomodare.
Acomodarea
Prima lună de viață este dedicată acomodării. Părinții încep să se dezmeticească, realizează schimbarea și o neagă. Ei se dedică total copilului și încearcă să-și ducă viața de până atunci. Sunt extaziați și disperați; se descurcă și au impresia că nu vor face față; apelează la ajutoare și le refuză.
Părinții sunt copleșiți de ambivalențe și de responsabilitate, se simt loviți de trăsnet și supraviețuitori. Deocamdată nu pot procesa ce li se întâmplă, dar își pot oferi sprijin unul altuia. Își construiesc împreună un cuib fizic și emoțional care să le permită supraviețuirea. Acest cuib este substitutul de uter de care are nevoie nou-născutul pentru a se acomoda lumii acesteia și va fi locul psihic în care se va întoarce mereu în situații dificile de viață.
Nou-născutul face și el o amplă muncă de acomodare. Are stări și senzații noi care se învălmășesc și-l copleșesc. E un tumult cu care nu se descurcă fără prezența permanentă a mamei sale care îi garantează supraviețuirea. Corpul mamei îi alină nevoile și îi domolește panica din tot ce simte. Chiar și așa, lumea aceasta e prea stimulativă, iar bebelușul excedat se refugiază în somn. Doarme mult pentru a regăsi ceva din liniștea lumii intrauterine și pentru a-și oferi răgaz pentru procesarea tumultului actual. Somnul nou-născutului îi oferă și mamei o pauză în care se găsește când perplexă, când agitându-se cu treburi inutile care par de o importanță colosală. Mintea mamei încă nu poate procesa schimbarea care o paralizează și o pune pe fugă.
Limbajul bebelușilor
Nou-născuții de pretutindeni și dintotdeauna se exprimă la fel. Sunetele și gesturile lor nu depind de limbajul părinților pe care încă nu l-au preluat. Cu toate acestea, noi adulții, nu le înțelegem exprimările căci suntem prea adânc formați de cultura noastră. Grila noastră de sensuri nu ne ajută să traducem gesturile și reacțiile bebelușului, iar uneori le putem interpreta greșit.
Când îi este foame, nou-născutul deschide gura și scoate limba. Acest semnal e adesea ignorat și copilul este hrănit abia când plânge violent de frustrare. Bebelușul sătul zâmbește adormit, e un gest de refuz satisfăcut prin care sânul este scos din gură. Un refuz mai activ se manifestă prin retragere, prin mutarea privirii și prin întoarcerea capului. Oboseala și frustrarea unor nevoi generează un plâns cu aruncare pe spate. Copilul pare că respinge adultul, când de fapt, îi arată că are nevoie urgentă de el. Când bebelușul adoarme brusc nu înseamnă că e liniștit, ci dimpotrivă, că este copleșit. Plânsul este modul de comunicare principal al bebelușului mic și nu exprimă nici tristețe, nici durere și nici refuz, ci o nevoie.
Bebelușul abia intrat în lumea aceasta este copleșit de multitudinea și urgența nevoilor sale. El are trebuință de liniștirea stimulilor dureros de intenși, de abundenți, de surprinzători. Are nevoie să-i fie satisfăcute setea, foamea, să fie cuprins pentru a-și simți corpul, să fie încălzit, curățat, legănat.
Toate aceste nevoi sunt împlinite prin prezența mamei, deci pot fi reduse la nevoia de ea. E suficient ca mama să dispară un moment, iar bebelușul plânge disperat. E bine de știut că plânsul copilului este o formă de comunicare, un strigăt după mama care să-i tălmăcească stările ogoindu-i-le.
Tristețea nou-născutului nu se exprimă prin plâns, ci prin agitație, iar dacă se cronicizează, prin abandon de sine și apatie. Tristețea profundă și fără speranță se manifestă ca o retragere în sine a copilului care nu mai așteaptă nimic de la ceilalți, nu-i mai privește, nu-i mai cheamă, nu mai are preferințe și nici interacțiuni.
Durerea de durată a copilului mic îi dezorganizează nevoile: doarme și mănâncă ori prea mult, ori prea puțin. E agitat sau letargic.
Durerea acută simțită de bebeluș îl lasă fără reacție, împietrit, cu ochii mari. Copilul nu știe cum să interpreteze ce i se întâmplă și nici cum să se exprime. Faptul că bebelușii nu-și exprimă durerea asemeni nouă, a dus la ideea că ei nu simt durerea. Plecând de la această credință, sistemul medical le-a aplicat tot felul de tratamente fără prea mari menajamente. Or sensibilitatea la durere a bebelușilor este mai mare decât a noastră. Pragul de la care un stimul devine dureros este mult mai scăzut.
Dacă avem dubii în privința stărilor bebelușului este suficient să privim fața mamei, iar expresia ei ne va traduce ce simte el.
Bebelușul este o persoană
E important să știm că bebelușul, oricât de mic și fără capacitate de reacție ar fi, este o persoană. Este un om care simte și este puternic influențat de felul în care este tratat. Bebelușul este o persoană întreagă, diferită și separată, chiar dacă are nevoie de îngrijirea mamei sale pentru a supraviețui.
Îngrijirea corpului copilului cu siguranță, cu dragoste și cu respect, îi va permite ca mai târziu să se autoasume fără îngrijorare sau autosabotare.
Cuvintele prin care mama îi spune copilului ce se întâmplă cu corpul lui îi ajută pe ambii să simtă diferența dintre ei. De asemenea, prin cuvintele repetate ale mamei, copilul învață să anticipeze acțiuni și în cele din urmă să se exprime el însuși verbal.
Cuvântarea se opune somatizării căci rostirea face inutilă forțarea corpului să găsească o cale de exprimare. Astfel, cuvintele mamei pentru bebeluș îl vor salva pe viitorul adult de la multe somatizări (nu de la toate, bineînțeles).
Copilul a auzit vocile din jurul său câteva luni înainte de a se naște și are deja o idee despre limbaj. Îndată ce poate, copilul își va fixa ochii pe fața mamei pentru a-i decodifica și prelua expresiile. Va corobora mimica feței cu sunetul vocii și cu atitudinea cu care e manipulat. Încă din mediul intrauterin copilul făcea conexiuni între substanțele, zgomotele și mișcările care ajungeau la el. Orice bebeluș devine expert în comunicarea nonverbală care îl va ajuta în cea verbală.
Iată cât de necesar este să-i spunem copilului ce facem cu corpul lui când îl îngrijim. Aceste momente de intimitate, dacă dispun de verbalizare, îl vor ajuta să anticipeze, să coopereze, să preia mimica și să folosească, la rândul său, cuvintele.
Limba maternă este chiar această comunicare nonverbală plină de emoții și de stări pe care le împărtășim adevărat cu toți cei din jur. Suntem nativi vorbitori ai limbajului nonverbal care se rafinează cultural, dar care, în mare parte, este același la toate mamiferele. În cadrul acestui limbaj contează expresia ochilor, postura corpului, tonalitatea sunetelor, ritmul cardiac și al respirației.
Pentru bebeluș este important să punem cuvinte alături de limbajul nonverbal. Cuvintele generează urme mnezice care structurează realități și le păstrează în amintiri. Emoțiile, stările și senzațiile corporale trec, dar cuvintele despre ele rămân.
Pentru adult, unde lipsesc cuvintele, corpul își amintește și vorbește prin simptome. Boala lasă urme fizice așa cum cuvântul lasă urme mnezice, scopul ambelor fiind prezervarea experienței prin amintire.
Între 4 și 12 săptămâni
Părinții se acomodează cu noua lor viață, acceptă schimbarea și construiesc ritualuri de autosusținere în jurul nevoilor bebelușului. Viața cu copilul este obositoare, dar începe să fie și ofertantă. Părinții beneficiază ei înșiși de structura și grija pe care i-o dau copilului, de bucuria de a-l iubi.
Bebelușul își consolidează încrederea în lumea aceasta în care simte că poate supraviețui. Căldura emoțională, grija și constanța mediului îl ajută să se simtă în siguranță pentru a-și exprima tensiunile acumulate.
Plânsul pentru comunicare
Copilul plânge mult căci adesea se află în disconfort. Plânsul permite proiectarea stării sale în mama conținătoare și capabilă să răspundă prin cuvinte specifice.
Angoasa difuză de a fi în lumea aceasta începe să se nuanțeze prin cuvintele liniștitoare ale mamei: „te-a speriat zgomotul; îți e foame; ți-e dor de mine; ți-e cald; ai scutecul ud”. Angoasa se disipă astfel în frică, foame, nevoie de îmbrățișare, disconfort fizic și multe altele.
Copilul își exprimă prin plâns toate stările și nevoile pe care mama învață să le deceleze și să i le numească. Plânsul lui se nuanțează prin cuvintele ei.
De asemenea, bebelușul plânge și pentru că acum a căpătat încredere în mediul său și a depășit starea de perplexitate în care se afla. Abia acum poate să exprime toată teroarea prin care a trecut de la naștere.
Plânsul de nepotolit
Copilul își plânge și dificultatea de a fi în lumea aceasta prea nouă și prea dificilă pentru el. Dar lumea este mama însăși, iar copilul o respinge, nu se poate potoli în brațele ei. Este o stare bună pentru viitoarea ieșire din simbioză, dar mama nu o poate nici numi și nici înțelege. Ea doar o simte ca pe propria ei teroare și disperare. Mama nu mai poate să ogoiască bebelușul. E epuizată de încercări și copleșită de neputință.
Cei din jur adesea înțeleg corect copilul în disperarea și respingerea lui, dar interpretează aceasta ca fiind vina mamei. Ba laptele nu este bun, ba ea nu face ce trebuie. Astfel de învinovățiri sunt crude, căci mamele sunt vulnerabile și au nevoie de sprijin, nu de piedici. De asemenea, aceste idei sunt cu totul nedrepte căci prin respingerea lui, bebelușul arată că și-a consolidat încrederea în mamă pentru a se desprinde un pic și pentru a introduce alte persoane în viața sa. Interpretarea contemporană care explică plânsul de angoasă al copilului prin „colici”, adică prin dureri de burtă este tributară încurajării somatizării din cultura noastră. Durerea corpului pare mai ușor de înțeles decât orice stare sau emoție.
Plângând neconsolat, copilul arată că are nevoie și de altcineva în viața lui. Acesta este tatăl copilului care devine extrem de important. Mama și bebelușul au nevoie de cineva care să nu se lase atras în vârtejul emoțiilor, să le ofere perspectiva liniștirii și să le dea un răgaz din simbioza lor. Pentru plânsul de angoasă cu care nu se descurcă mama, tata are leac.
Copilul descoperă că lumea aceasta nu este doar mama. Tatăl se simte dorit, nu exclus, iar mama nu mai este singură cu bebelușul. Din felul în care se produce liniștirea, observăm că sursa plânsului de angoasă este singurătatea pe care o simțeau cu toții și care are ca remediu răgazul. Răgazul le permite oamenilor odihna și revenirea cu disponibilitate. Relațiile din familie se reconfigurează, bebelușul este inclus, nimeni nu este neglijat și nici nu sunt create diade prea stabile.
După 3 luni de la naștere, lucrurile intră într-un făgaș constant și asigurător pentru toți. Schimbările sunt impuse de ritmul dezvoltării copilului care singur își modifică programul și își adaugă noi nevoi. Relația lui cu toți cei din jur se nuanțează, știe cum să se poarte cu fiecare membru al familiei. Deja se simte integrat în acest mediu care gravitează în jurul lui și care s-a născut odată cu el. Bineînțeles că ori de câte ori simte pericolul vreunei diade prea stabile va apela la plânsul de angoasă pentru a-l reintegra pe exclus.
Rolul de integrare a exclusului pe care și-l asumă bebelușul va fi reluat și în adolescență. Atunci va reveni importanța jocului în diade schimbătoare, va apărea presiunea de a sparge diadele prea stabile și recuperarea rudelor îndepărte, „oi negre” ale familiei.
Mamele singure au și ele nevoie de cineva care să se implice căci nu pot face față nevoilor copiilor. Când comunitatea este prea mare, rolul de sprijin al mamelor fie revine unor instituții, fie se reduce la sfaturi și judecăți. Instituțiile nu conțin emoțional bebelușul, de aceea sunt nepotrivite până la vârsta de trei ani. Sfaturile și judecățile celor din jur sunt cenzurative și neofertante, de aceea încurcă mult fără vreun folos. Toate acestea arată o comunitate lipsită de disponibilitate pentru sprijinirea mamei, dar care e gata să ceară imposibilul de la ea.
Între 3 luni și un an
Până la un an, copilul va prelua mimica persoanelor de îngrijire și va reuși să decodifice limbajul nonverbal: mimica, gestica, tonul vocii, postura, privirea. Va învăța semnificații ale limbajului paraverbal reprezentat de mesajul din spatele mirosurilor, a formei hainelor, a obiectelor de îngrijire, a activităților, a comportamentelor. La fel se întâmplă și cu decodificarea senzațiilor interne pe care bebelușul învață să le deceleze oarecum de cele externe și să nu se mai lase copleșit de ele.
Capacitatea de comunicare
Bebelușul descoperă jocul cu sunetele pe care le poate scoate gângurind. El selectează dintre toate doar sunetele specifice limbii comunității sale și exersează vorbirea. Învață să-și identifice nevoile și să ceară nonverbal satisfacerea lor: arată cu mâna, își folosește postura și mimica, gângurește, râde, scâncește, plânge.
Înainte de a rosti cuvinte, copilul are nevoie să-și controleze limba: o scoate din gură, își bagă degetele în gura sa și în gura mamei, e fascinat de locul de proveniență al cuvintelor.
În jurul vârstei de un an, copilul rostește silabe repetate drept cuvinte cu semnificație constantă referitoare la nevoi și senzații existente, dar și anticipate.
Copilul poate spune „papa” când simte că îi e foame, dar și când o vede pe mama pregătind mâncarea. Spune „nani” când îi e somn, dar și când își ia perna. Spune „mama” când vrea companie sau orice altceva. Rostește „tata” când e gata de joacă. Poate spune „au” când vede arzătorul mașinii de gătit pe care nu trebuie să-l atingă, „buf” când vrea să sară peste grilajul patului. Lumea senzorială în care trăiește copilul este deja dublată de lumea anticipată pe baza experienței personale sau a celei transmise de mamă.
Jocuri și învățare
În primul an de viață, bebelușul exersează posturi diverse, învăță să-și controleze corpul. Învață să șadă, să se târască, să se rostogolească, să se arunce, să meargă de-a bușilea și se pregătește pentru mersul biped. Copilul face un efort foarte mare mânat de nevoia sa de independență. El se străduiește să ajungă singur la persoane și la jucării, să apuce, să ducă la gură și să guste.
La această vârstă, lumea este o sumă de gusturi și de texturi simțite cu gura. Gura copilului echivalează cu văzul adultului și este un adevărat organ pentru cunoaștere. De aceea, interdicția de a băga lucruri în gură echivalează cu oprirea cunoașterii.
Copilul mic relaționează emoțional cu oamenii din jur arătându-și preferințele. El cooperează în activități, inițiază și joacă jocuri.
Jocurile relevante din această etapă sunt jocurile de asigurare împotriva spaimei de necunoscut. În cadrul acestora repetiția este esențială căci îi oferă copilului posibilitatea anticipării necunoscutului ceea ce-l face să se simtă în siguranță.
Bebelușul râde când este aruncat în sus și apoi prins căci se bucură că a înfruntat o mișcare atât de bruscă fără ca ceva rău să se fi întâmplat. Din același motiv se bucură de repetarea zgomotelor și a mișcărilor care inițial îl sperie. Lumea bruscă, prin repetiție, prinde ritmul asigurător al muzicii (în cazul zgomotelor) și a dansului (în cazul mișcărilor). Copilul este receptiv la versuri și la sunete reluate, la tot felul de activități sau fenomene ritmate.
Copilul se asigură prin joc și împotriva spaimei de separare. Sunt jocuri de-a aruncatul și de-a ascunsul prin care copilul încearcă să-i controleze pe cei dragi. Obiectul aruncat recăpătat îi permite să înțeleagă că și mama se va întoarce așișderea. Lipsa mamei din viața sa este doar temporară, deci poate fi suportată pe termen scurt.
Copilul aruncă obiecte și altcineva i le aduce. Jocul de-a „cucu-bau” îl învață că fața care se ascunde privirii, revine ritmic și asigurător. Deci pierderea și dispariția sunt reversibile.
Importanța controlului
Cunoașterea copilului este orientată către controlul lumii prin intermediul mamei și al celor apropiați. Copilul nu se poate stăpâni pe sine și, de aceea, este vital să-i controleze pe cei din jur pentru ca aceștia să-i poată satisface nevoile. Cu cât controlul de sine este mai mic, cu atât copilul se va înstăpâni asupra anturajului pentru a supraviețui.
La această stare, a nevoii de control a celor din jur, vom regresa ca adulți ori de câte ori ne vom simți neputincioși.
Când copilul se simte în siguranță, va exersa controlul de sine, a corpului și a simțurilor. Bebelușul liniștit își cercetează posibilitățile proprii și pornește să descopere lumea prin senzațiile sale. Prin exersarea abilităților, copilul se înstăpânește asupra propriului sine: îl cunoaște, decelează ce i se întâmplă și abia apoi se va putea controla.
Copilului îi place să mănânce singur cu lingurița și cu mânuțele, îi place să simtă apa și diverse texturi. Gustă orice poate prinde și pipăie cu întregul corp.
Copilul este frustrat de întreruperea experiențelor sale de cercetare a lumii care nu este mai puțin importantă decât a oricărui explorator. Interesul său pentru cunoaștere se va regăsi mai târziu în curiozitatea științifică adultă.
Refuzurile și încăpățânările bebelușului sunt, în fapt, un pas către independența lui, sunt o formă de a se controla pe sine pentru a-și elibera mama.
Copilul își exersează autocontrolul prin orice achiziție, prin orice activitate și implicare. Autocontrolul este foarte important căci este pârghia care permite independența. Or independența copilului este chiar scopul educației, de aceea nu poate să fie decât încurajată.
Bibliografie
