Pubertatea este o etapă mută a unui copil perplex și copleșit de toate modificările rapide și neașteptate ale corpului său. În timpul transformărilor pubertății, copilul nu mai are energie să facă față solicitărilor lumii, de aceea are tendința să se închidă ca într-un cocon. Autoizolarea însingurează copilul și-l face greu de observat. Chiar dacă el nu cere ajutor și nu se vaită, are mare nevoie să se simtă protejat și iubit. Pentru ca adolescentul să nu se pună în pericol, e importantă susținerea adecvată a copilului la pubertate. Susținerea copilului nu este dificilă, dar e necesar să înțelegem care este specificul la care să ne acordăm. 

Schimbări ale corpului

Părțile corpului copilului cresc în ritmuri diferite, iar aceasta duce la dureri de oase, de burtă, de cap. Copilul nu se mai poate coordona ca înainte, pare neîndemânatic și se accidentează des. Nivelurile hormonale fluctuează, determinând schimbări de dispoziție.

Creșterea accelerată schimbă dimensiunile copilului. Părul începe să crească pe tot corpul, cel de pe cap se îngrașă, transpirația miroase. 

Părinții sunt și ei surprinși de schimbările care le transformă copilul într-un necunoscut greu de recunoscut și de înțeles. Corpul nu mai poate fi ignorat după câte probleme începe să pună. El sare în atenția tuturor cerându-se îngrijit. Copilul asistă fără control la pierderea copilăriei sale. Este atât de copleșit încât, nu mai are reacție. El simte doar niște dureri surde care se mută de colo, colo marcând importanței fiecărei părți din corpul aflat în schimbare.

Ca în pruncie, medicii sunt chemați să-i asigure pe copii și pe părinți de naturalețea transformărilor. Ei pot să ofere nume durerilor și părților din corp care trebuie cunoscute. Copilul se liniștește când simte că are un corp prețuit și capabil de transformări. 

Mirări în cunoașterea de sine

Copilul este el însuși surprins de ceea ce simte. Se vede înstrăinat de copilul care a fost până de curând încât nu poate crede că mai sunt și alții ca el sau că cineva l-ar putea înțelege. Se simte diferit și speriat de propria lui devenire. 

Copilul se simte asemeni lui Pinocchio (Collodi, C., 2012). Este puternic legat de sforile adulților de care depinde, se simte diferit și își dorește cu ardoare să devină un omuleț adevărat. 

Copilul nu este nici mic, nici mare. Întreaga lui siguranță se transformă într-o îndoială dureroasă. Ambivalența, confuzia și oboseala sunt stări des întâlnite, iar din cauza lor copilul uită, ratează, alege variante păguboase. Distincția între dubiile personale și cele sociale se micșorează. Copilul nu știe cine poate deveni și de aceea explorează opțiunile existente în fanteziile colective.

Dacă îi plac pisicile, poate să fie pisică? Nu pare nici femeie, nici bărbat, poate să fie amândouă? E posibil să fi fost adoptat? Dacă își iubește prietenul, înseamnă că este gay? Dacă își face rău singur înseamnă că are control? Poate să trăiască fără să iasă din camera sa? Ar putea să joace jocuri video mereu? Copilul nu inventează aceste întrebări, el le preia din socialul care îl presează.

În confruntarea cu atâtea dificultăți, copilul are nevoie de adulți vigilenți care să-l protejeze și să-l limiteze când el însuși nu se poate gestiona. Părinților le este greu să se ocupe singuri de copil căci ei înșiși sunt bulversați de noua perspectivă. Copilașul iubitor și drăgălaș devine un necunoscut însingurat inadecvat și chiar dizgrațios. Părinții, anterior siguri pe sine și competenți, nu se mai recunosc, își descoperă trăiri greu de rostit cu voce tare.

Copilul scoate la lumină valori și tendințe practicate de societate, dar tăinuite, negate sau mascate prin opusul lor. Scotocește și în „dulapul cu vechituri” al familiei pe câteva generații. Descoperă secrete și rude neacceptate, se identifică cu persoanele respinse și denigrate, își confruntă părinții cu temerile lor, le dezvăluie în văzul lumii slăbiciunile și neputințele.

În basme există o cameră interzisă în care eroul nu are voie să intre. Copilul deschide ușa și încalcă interdicția care devine firul roșu al poveștii sale în această etapă. Desprinderea de copilărie pare legată de misterul familial, de integrarea aspectelor neacceptate. 

Spulberarea secretelor 

La pubertate, copiii cer detalii despre istoria lor și a părinților, despre rudele repudiate, vor să cunoască ascunzișurile despre care părinții se simt stânjeniți să vorbească. Emoția puternică pe care o trezesc anumite subiecte în părinți nu-i scapă copilului. El își confruntă părinții și tot ce ei refuză să-și asume, va prelua el însuși. Părinții trăiesc coșmarul diurn în care copilul întruchipează spaime, rușini și vinovății vechi. Dar, ca orice coșmar, aceste trăiri sunt terapeutice pentru întreaga familie chiar dacă, pe moment, lucrurile par dezastruoase.   

Un băiat, la pubertate, credea cu tărie că a fost adoptat. S-a înstrăinat de părinții săi, fugea de la școală în săli de jocuri. De fapt, nu el, ci mama sa fusese adoptată. Un băiat spunea că se simte fată și că vrea să facă tranziția către acest sex. A luat pilule anticoncepționale fără vreo prescripție și a avut o tentativă de suicid. Părinții îi ascunseseră că venise pe lume prin inseminare artificială, că sarcina fusese gemelară și că sora sa a murit. Un băiat a fugit de acasă și s-a ascuns la o stână. Tatăl lui avea o amantă, iar mama se prefăcea neștiutoare. Ambii se prezentau lumii ca familie fericită. O fetiță nu a mai putut să învețe și voia să renunțe la școală. Părinții, intelectuali, erau disperați. Sora tatei era singura fără studii din familie. Ea își îngrijea cu greu cei trei copii. Această mătușă nu era invitată acasă la ei și nici nu i se făceau vizite. În fiecare an însă, mătușa primea pentru copiii ei hăinuțele vechi ale fetiței. 

Acestea sunt manifestări extreme ale copiilor prin care dau în vileag secrete și integrează în familie rude repudiate. Părinții nu sunt mereu așa de greu încercați, dar cu toții observăm cum pubertatea copiilor ne-a făcut mai dispuși să acceptăm adevărul familiei și pe al nostru.

Învierea trecutului

Pubertatea diminuează mult spațiul pe care îl ocupă copilul, dar lărgește timpul care stârnește interesul. Copilul se reduce la foarte puțin în prezent, dar intuiește valori sociale viitoare pe care le preia, și totodată, reînvie trecutul îndepărtat retrăindu-l personal. 

Prin intermediul grupurilor fizice și online, copiii reactualizează mișcări politice vechi, pe care lumea le-a considerat închise. Acestea apar în clișee atât de evidente încât trec de apărarea standard a societății.

În mediul online întâlnim reactivate lupte fasciste și comuniste la care aderă militant copiii zilelor noastre. Întâlnim rasism, misoginism și victimizări narcisice. Este frapant cum discursul prezent este identic cu cel consemnat în documentele străbunicilor. Nu copiii inventează toate acestea, ei doar ne oglindesc propriile nerezolvări. Își asumă un curaj terapeutic pentru întreaga societate care ar putea să înceapă un proces de reparație în loc să dea vina pe „copiii din ziua de azi”.