Românul între panică, infatuare și profit

Am văzut explozia virulentă a panicii pașapoartelor, a pastilelor cu iodură de potasiu, a benzinei, a uleiului și sigur că vor urma și altele. În raport cu aceste crize observăm oameni panicați de-a binelea, oameni care îi judecă superior pe cei care s-au panicat și oameni care profită de pe urma panicii pentru a-și însuti vânzările în condiții de creștere exponențială a prețurilor.

Sigur că e mai facil să ne înregimentăm într-una dintre aceste poziții clasice. Aceasta însă nu ne ajută să înțelegem ce ni se întâmplă și ne-ar condamna „să trăim sub vremi”.

Propun aici o posibilă înțelegere care ne poate ajuta să ne identificăm suferințele reale și să vedem și care ne sunt oportunitățile.

Trăirea traumei

Triada: panicat – judecător – profitor seamănă teribil cu rolurile principale din jurul traumei: agresor – victimă – salvator. Această asemănare ne duce cu gândul că este o manifestare care spune povestea unei traume trăite.

Manifestare fiind socială și nu individuală, identificăm o traumă colectivă. O comunitate umană este traumatizată atunci când se confruntă cu ceva neașteptat căreia nu-i poate face față și pentru care nu există instituții sau organisme sociale de încredere pentru sprijin.

Soluții mitice de sprijin

Pentru situații dificile și neprevăzute, cultura noastră găsește eroi mitici care ne oferă soluții. Hidra, oricât ar fi de feroce, este învinsă de Hercule. Ulise găsește leac pentru cântecul sirenelor. Sfântul Gheorghe și Siegfried înving fiecare câte un balaur. Făt-Frumos îi vine de hac Zmeului, tot el salvează soarele aflat în pericol de-a nu mai răsări. Iată cum basmele copilăriei ne pregătesc pentru situațiile neprevăzute de viață. Când suntem mici, ne liniștim știind că nu putem controla orice personal, dar avem reprezentanți care găsesc soluții pentru noi toți. Orice s-ar întâmpla, în comunitatea noastră suntem împreună, în siguranță.

Trezirea la realitate

Ce se întâmplă însă, când așteptarea aceasta se dovedește a nu fi reală? Când vedem cum reprezentanții noștri cedează intereselor altora, sacrificându-le pe ale noastre? Când vedem că „țara arde” și decidenții joacă golf? Când vedem cum se închid minele de cărbune în plină criză energetică? Când vedem cum sunt liberalizate prețurile interne pentru a fi competitive cu țări care nu au resurse, dar vor să-și păstreze un nivel de trai mai ridicat?

După toată spaima din pandemie, confruntați cu criza războiului, cu criza economică și energetică, noi ne simțim singuri, pe cont propriu. Fiecare trebuie să fie propriul său erou.

Realitatea actuală are rădăcini străvechi

Creangă avertiza că nu ne putem baza pe alții căci „fiecare pentru sine-i, croitor de pâne”. Se vede treaba că de pe vremea aceea trăiam într-un individualism sălbatic.

Prin urmare, urgența pe care o simțim de a ne localiza într-unul dintre rolurile traumei (victimă, agresor, salvator) arată că ne simțim în nesiguranță, pe cont propriu, nereprezentați, nesprijiniți. Nu doar că nu ne putem baza pe o comunitate și pe niște reprezentanți, dar suntem nevoiți să răzbim în ciuda acestora.

Să nu uităm că miturile noastre ne avertizează asupra pericolului reușitei. Ciobanul care are „oi mai multe și mai cornute” este sortit pieirii. Meșterului Manole e lăsat „Ca să putrezească/ Colo pe grindiș/ Sus pe coperiș” ca să nu mai facă „Altă monastire/ Pentru pomenire/ Mult mai luminoasă/ Și mult mai frumoasă”.

Dacă ne apropiem de vremurile prepandemice ne putem aminti că toți banii ni se duceau în farmacii, în activități educative paralele școlii și în vacanțe. Niciun român care se respectă nu se bazează pe medici, când se poate trata singur cu hapuri. Școala nu face două parale fără meditații. Iar vacanțele trebuie să ofere momente de vis real oricât de grea ar fi călătoria, oricât de obositoare acomodarea copiilor.

Din aceste cutume observăm lipsa de încredere în instituții și absența liniștii pentru visare. Vedem că și condițiile prepandemice erau nesigure. Și atunci știam că nu nu ne putem baza pe altcineva să ne rezolve problemele. Dacă nu ne găsim noi diagnosticul, dacă nu ne angajăm noi profesorul potrivit pentru copil, dacă nu ne reparăm singuri toate cele... „Dumnezeu cu mila”, vorba aceea!

Totodată, agitația comunității care inventează în mass-media câte un sfârșit al lumii în fiecare zi, ne face să vrem să fim cât mai departe ca să ne putem odihni.

Sigur că pandemia a agravat prin izolare toate acestea și a dezlănțuit fricile. Iată o Hidră pentru care fiecare trebuie să fie propriul său Hercule.

Înțelegerea ne face mai blânzi

Știind acestea poate nu mai suntem tentați să judecăm aspru panica ce ne cuprinde pe noi sau pe cei din jur. Poate ne înțelegem dorul de ducă și valiza făcută pentru a fugi. Poate devenim mai blânzi cu noi văzându-ne rănile, observându-ne lipsa de susținere de acum și din veacuri. Când reușita ne pune în pericol și când nereușita ne anihilează, ce opțiune există? Panica, desigur!

Panica îi ajută pe cei care o simt să-și asume neputința și să-și spună povestea contradicției în care trăiesc. Panica îi ajută și pe cei care nu sunt suficient de puternici să o simtă, dar care pot profita de ea observând-o la ceilalți și judecând-o cu superioritate. Panica le folosește și celor care o provoacă în ceilalți pentru a beneficia material sau emoțional. De aici trinitatea simbiotică dintre panicat, judecător și profitor.

Perspectiva oportunităților

Totuși, fiecare istorie oferă și oportunitatea devenirii sublimate. Ce poate aduce bun o comunitate care nu e susținătoare, ba care chiar pedepsește pentru reușită?

În primul rând putem vedea de ce nu ni se potrivește comunismul... Din vremea lui Creangă suntem expresia individualismului liberal. Ca să ne putem baza pe noi înșine trebuie să investim în maturizarea noastră și a copiilor, nu ne putem risipi resursele. Știm că pentru a supraviețui suntem nevoiți să devenim responsabili și să ne asumăm.

Un alt aspect ține de faptul că putem transforma propria lipsă de susținere în capacitatea de a fi susținători pentru alții. Copilul speriat își calmează singur frica de tunet, liniștindu-și ursul de pluș. Noi înșine ne putem oferi suport ajutându-i pe cei în nevoie. Primim refugiați când e cazul, ne susținem cât de mult putem copiii. Sigur, exagerarea noastră în susținerea copiilor s-ar putea să îi facă să evadeze în fantasma unui comunism hippie, dar asta vom vedea.

De asemenea, dacă reușitele ne pun în pericol, putem învăța să ne bucurăm de lucruri mici, să nu avem așteptări și nici regrete. Să trăim cu intensitate momentul, să fim admirativi și doar în secret creativi. Să ne împăunăm doar cu ce nu ne reprezintă. Să facem haz de necaz.

În concluzie

Panica noastră, a românilor, vine din lipsa de siguranță a mediului social. Când suntem cu nervii încordați la maximum pentru că ne știm singuri în pădure, sigur că izbucnim la fiecare foșnet!

Panica spune povestea traumei de a nu beneficia de o comunitate cu reprezentanți responsabili și de bună-credință. Așa că dacă acești reprezentanți dau vina pe prostia omenească, le-aș recomanda să se uite la incompetența proprie.

Noi, românii, deși vaccinați împotriva manipulării, ne lăsăm influențați pentru a ne putea panica. Când nu putem colabora de frică, când nu putem crea prea mult și prea durabil, măcar ne putem exprima emoțiile panicându-ne. Panica se opune rigidități mortificate cu care se împăunează unii, precum și manifestărilor explozive de agresivitate cu care amenință alții.

Așa panicați, suntem de nădejde, responsabili și capabili să ne descurcăm pe cont propriu.