Școala contemporană și rădăcinile sale (note de curs)

Întemeierea școlii s-a datorat geniului pedagogic al lui J. A. Comenius. Încă din Renaștere, el a avut ideea unei instituții (școala) dedicată educației. În această primă întreprindere de educație, toți copiii aveau să învețe de toate

Școala contemporană și rădăcinile sale (note de curs)
Photo by Aaron Burden / Unsplash

Apariția școlii

Întemeierea școlii s-a datorat geniului pedagogic al lui J. A. Comenius. Încă din Renaștere, el a avut ideea unei instituții (școala) dedicată educației. În această primă întreprindere de educație, toți copiii aveau să învețe de toate. Iată un ideal umanist care a permis instaurarea democrației și a industrialismului.

John Amos Comenius - Wikipedia

Până la Comenius, educația sistematică era doar pentru copiii clasei privilegiate. De asemenea, educația era realizată în instituții care nu-i erau dedicate și care aveau alte scopuri principale. Biserica și organizațiile militare se ocupau și de educație ca pârghie de formare a oamenilor pentru atingerea scopurilor lor. De asemenea, breslele de arte și meserii se ocupau de educație pentru transmiterea meșteșugurilor și pentru formarea profesioniștilor. În rest, educația era lăsată în responsabilitatea familiei și a comunității. Familiile bogate își permiteau angajarea unui „pedagog”, adesea cu pregătire filosofică, pentru a-și educa băieții. Scopul era acela de a-i forma pentru a face parte din clasa conducătoare a comunității. Fetele erau educate în mănăstiri și dispuneau de guvernante doar dacă făceau parte din familii nobiliare.

Comenius a conceput ideea unei instituții care să se ocupe în mod principal de educație: școala. Tot datorită lui există și o știință care are ca principal obiect de studiu educația: Pedagogia.

Comenius a conceput școala ca instituție care să se adreseze tuturor copiilor. Acest vis al lui a ajuns o lege înscrisă în „Drepturile omului” (legea fundamentală a civilizației noastre) sub forma dreptului la educație. Iată cum implementarea unei idei democratice, ajunge să genereze o societate democratică!

Pentru ca școala să se poată adresa eficient tuturor a fost nevoie de realizarea unei structurări care a presupus o uniformizare strictă a copiilor, a profesorilor și a conținuturilor studiate.

Educația a renunțat la aspectul său divers și s-a redus la educația intelectuală. Copiii au fost organizați în clase (în funcție de vârstă), iar conținuturile predate au fost structurate în lecții (discipline). Pentru a fi eficientă, școala s-a organizat ca o fabrică în care copiii, înregimentați într-o clasă, dobândeau niște cunoștințe și niște deprinderi clar stabilite.

La câteva sute de ani după Comenius, școala și-a dovedit eficiența. Ea a putut fi implementată pe scară largă și a reușit să se adreseze majorității copiilor. După câteva generații trecute îndelung prin școală, absolvenții nu au mai putut să trăiască în afara ei. Și-au construit fabrici și uzine după chipul școlii în care să funcționeze într-un mod cunoscut și eficient. Așa s-a instaurat industrialismul cu cele două forme ale sale: capitalismul și comunismul.

Iată cum școala a schimbat radical civilizația noastră aducând-o în era umanistă reprezentată de industrialism și democrație.

Structura școlii comeniene

Comenius a conceput școala ca o structură simplă ușor de implementat. Copiii împărțiți după vârste în clase, studiau cunoașterea structurată în discipline. Toți copiii puteau învăța și orice adult cu puțină formare putea preda.

Educația intelectuală

Pentru ca școala să se poată adresa tuturor, educația a trebuit să se reducă doar la acele aspecte ale personalității care erau necesare social și individual și care puteau fi formate în grup, în mod sistematic. Educația intelectuală era cel mai simplu și mai eficient de realizat. De asemenea, stimularea intelectuală îi făcea pe oameni să fie mai deschiși și mai disponibili social, mai încrezători și mai muncitori. Așa se face că școala s-a axat pe învățământ, accentuând din educație doar aspectul intelectual.

Accentul pe educația intelectuală a fost un pas creativ în formarea omului într-un context în care până atunci importante păreau formarea religioasă, a abilităților de luptă și a deprinderilor practice. Acestui puternic accent al școlii pe formarea intelectuală, îi datorăm evoluția fulminantă a științelor din ultimii 150 de ani.

Centrarea comeniană pe formarea intelectuală a fost fundamentată și structurată cu ajutorului lui J. F. Herbart. Acest pedagog stă și acum la baza practicilor din școala românească. Așteptarea societății contemporane ne determină să considerăm educația din școală în identitate cu învățarea.

Johann Friedrich Herbart - Wikipedia

Educația intelectuală de masă a permis o dezvoltare fără precedent a lumii în care trăim, dar ea nu poate fi ruptă de celelalte tipuri de educație. Dimensiunea afectivă a educației este esențială pentru toate celelalte tipuri și nu poate fi neglijată. De asemenea, sunt importante: educația artistică, educația fizică, educația morală, educația practică, educația civică.

Curriculum național al școlii românești prevede toate tipurile de educație, dar în fapt, toate disciplinele ajung să fie predat intelectual. Ba mai mult, atunci când se pune problema reducerii orelor, disciplinele specifice altor tipuri de educație sunt considerate sacrificabile.

Este de notorietate deja ideea hilară de a face un manual de educație fizică care să descrie mișcările în locul practicării lor. La muzică, dar și la educație plastică, mai sunt profesori care predau dictând lecții care ar trebui apoi învățate de către copii. Acestea sunt exemple care arată că și artele și sportul tind să fie predate intelectual.

Învățământ „pe clase”

Pentru eficiență, era necesar ca mai mulți copii să poată învăța în același timp cu un singur profesor. Pentru formarea unor clase de copii era nevoie de un criteriu uniformizator cât mai obiectiv cu putință. Comenius a considerat acest criteriu ca fiind vârsta copiilor.

Vârsta fizică devine un reper important pentru încadrarea copilului într-o clasă. Clasa este o realitate medie a tuturor care permite dizolvarea individualității în masa unui grup. S-a văzut încă de pe atunci că nu toți copiii de aceeași vârstă au aceeași dezvoltare, nu au aceleași interese și nici aceleași competențe de învățare. Pentru un învățământ de masă însă, era nevoie de stabilirea unui criteriu care să nu țină de subiectivitatea adulților. Copiii de aceeași vârstă puteau fi mai bine gestionați în grupe mari de către un singur adult.

În natură este neașteptat să întâlnim grupuri mari de oameni de aceeași vârstă, dar după ce ne-am format îndelung în școli cu clase astfel sistematizate, aproape că nici nu mai putem interacționa cu cei care nu sunt de „un leat cu noi”.

Profesorul, în fața prea multor solicitări educative simultane, se apără reducându-le la un raport de unu la unu. El preferă să interacționeze cu clasa și nu cu copiii din clase. Așa se face că prea adesea se vorbește în cancelarii despre „clase” bune sau rele, performante sau nu, năzdrăvane sau liniștite și nu despre copii individuali, cum ar fi natural.

Nu e de mirare că oamenii, astfel formați, nu știu cum sunt dacă nu își fac un test, dacă nu reușesc la un concurs. Chiar psihologia se consideră „științifică” doar dacă se bazează pe studii cantitative, cercetarea calitativă fiind privită cu dispreț. Prin lupa generalizatoare a unor categorii și diagnostice încearcă în zadar să-i înțeleagă pe oameni.

Clasele școlare cu diferența dintre adulții profesori și copiii educați l-au inspirat pe K. Marx în concepția sa. El a văzut întreaga societate ca fiind împărțită în două mari clase: exploatatorii burghezi și exploatații muncitori. Această situație nu putea fi rezolvată decât printr-o luptă de clasă care să abolească ordinea nedreaptă și să instaureze o nouă lege, una mai bună. Sigur că nedreptatea din capitalismul dur, era datorată școlii comeniene care a instaurat industrialismul. Industrialismul este însă o monedă cu două fețe: capitalismul și comunismul. Comunismul este un capitalism întors pe dos cu nedreptăți și dificultăți similare.

Au fost numeroși pedagogi ai secolului trecut: M. Montessori, P. Peterson, R. Steiner, C. Freinet, J. Dewey și alții care au încercat structurarea unor colective mai naturale de copii. Ei au arătat că în grupuri, copii de vârste apropiate, dar diferite, învață unii de la alții, se sprijină și colaborează. Totuși învățământul de masă preferă în continuare clasele formate din copii de aceeași vârstă.

În vremea noastră se dorește o școală democratică. Legea educației din România, susține individualizarea educației și centrarea acesteia pe copil. Sunt acceptate alternativele educaționale pornite de la gânditorii amintiți mai sus. Se fac progrese, dar este nevoie de o amplă și reală formare a profesorilor pentru dispariția cutumelor vechi, uniformizatoare. Profesorii se tem că nu pot face față prea multor copii de odată. Ei au nevoie să învețe cum să-și distribuie atenția, cum să lucreze cu grupuri mici în jurul unor teme, cum să stimuleze implicarea individuală, transformând-o în factor de învățare pentru ceilalți.

Formarea profesorilor nu este simplă căci ea trebuie să deconstruiască acele cutume de uniformizare din formarea existentă. Ea nu se poate face doar teoretic, e nevoie de facilitarea unor experiențe de învățare în care viitorii profesori să fie ei înșiși centrul educației, implicați individual.

Învățământ „pe lecții” (discipline)

În contextul unei cunoașteri globale, filosofice a lumii, a vieții și a omului, era foarte greu de realizat un învățământ de masă. De aceea, Comenius a gândit organizarea cunoașterii în domenii delimitate care să poată fi predate separat și pentru care profesorii pot fi pregătiți.

Cu timpul aceste domenii s-au diferențiat atât de mult încât acum au generat științe care par a nu mai avea nicio legătură unele cu altele. Noi, cei care am fost formați cu specialiști în anumite discipline, nici nu mai putem concepe lumea ca fiind unitară, fără această separație între perspectivele domeniilor care o descriu.

Concepția lui Comenius aplicată în educație a adus după sine o întreagă revoluție științifică și o perspectivă feliată a cunoașterii care nu exista anterior.

Lumea, viața, omul, simbolurile, credințele sunt lucruri care erau cercetate căci aveau fenomene vizibile ce puteau fi studiate. În lume însă nu există chimie, fizică, matematică, literatură... Aceste discipline au fost create pentru ca lumea să fie privită din perspective intelectuale diferite. Natural ar fi să studiem pământul, apa, omul... însă toate acestea pot fi văzute diferit din punct de vedere chimic, fizic, matematic.

Odată ce cunoașterea a fost împărțită în discipline care au dus la perspective care există doar intelectual, oamenii nu au mai putut gândi și în afara acestor cărări bătătorite.

Tuturor ne-a fost dificil să înțelegem că la aritmetică trebuie doar să numărăm rațele și să nu ne preocupe cu ce se hrănesc și cum arată. La scriere, eram nevoiți să înțelegem corespondența dintre sunet și literă. Nu aveam voie să desenăm ce ne place nouă și nici să cântăm un cântecel. După ce am intrat cu greu în structura strictă a școlii care separă cunoașterea în discipline, nu mai putem concepe viața altfel. Cum ne putem gândi la grădina noastră? Din ce punct de vedere: financiar, al compoziției chimice a pământului, al ariei matematice, al statutului juridic, artistic?

Această abordare a direcționat întreaga creativitate umană în interiorul unor discipline strict separate între ele. Copilul este forțat la școală să aleagă la ce este mai bun, ca și cum doar o perspectivă ar trebui să i se potrivească. Adultul și-a ales domeniul, îl consideră mai presus de al altora și fie se distanțează cu dispreț de alte perspective, fie le practică nepotrivit, considerând că se pricepe la toate.

În ultima vreme se încearcă revenirea la o educație integrată în care omul să nu se lipsească de varietatea perspectivelor și nici să nu se îndepărteze de natura pentru cunoașterea căreia au fost inventate aceste domenii.

Efectele școlii comeniene

Sigur că școala comeniană concepută acum 500 de ani nu mai ține pasul cu vremurile actuale pe care tot ea le-a construit. Însă, nu putem vedea ce nu ni se mai potrivește, dacă nu studiem efectele.

Școala a permis formarea unui număr mare de copii într-un timp scurt, cu costuri minime și cu eficiență maximă. Școala adresându-se maselor pentru care educația era un lux, a instaurat încet, dar sigur, democrația ca formă funcțională de guvernare. Structurarea cunoașterii în domenii a determinat revoluția științifică.

Pentru eficiență școala a avut nevoie de organizare artificială: în natură copiii nu stau în grupuri doar cu cei de o vârstă, iar cunoașterea lumii nu cuprinde fizică, chimie, biologie, matematică, ea are fenomene, materie, ființe și simboluri care interacționează unele cu altele. Structurarea disciplinelor care a generat științele presupune o împărțire eficientă a cunoașterii, dar artificială. Relațiile dintre copii și profesori în școală au fost și ele artificializate pentru sporirea eficienței. Arhitectura școlilor a fost și ea suspusă uniformizării ceea ce a impus un mediu fizic artificial.

Această artificializare pentru eficiență a generat o lume paralelă de formare, o lume a școlii care în câteva generații a ajuns să se impună societății ca pragmatism. Copiii crescuți în școală, nu se mai puteau descurca în lumea reală și au început să-și construiască un spațiu de lucru și de locuit după chipul școlii. Au construit fabrici și uzine, au structurat munca la bandă, au creat produse de serie și blocuri tip pentru locuințe. Iată modelul unei vieți pragmatice ritmată după sirena fabricii. Timpul devine feliat în ore, orele se împart în ore de lucru și ore de odihnă. Programul zilnic ajunge să curbeze timpul într-o spirală care se reia zilnic, săptămânal, anual. Nu mai contează anotimpurile, iar odată cu electricitatea nu mai e nevoie să fim diurni. Timpul devine acțional și desprins de reperele oferite de natură.

Iată cum școala lui Comenius a stat la baza apariției epocii industriale!

Școala-fabrică

Industrialismul este o etapă de evoluție socioculturală care se bazează pe uniformizare și pragmatism. El se structurează în două mari forme de manifestare: comunismul, centrat pe uniformizare și pe lupta de clasă și capitalismul centrat pe indivizi și pe elemente pragmatice.

Industrialismul, ca epocă socială, a permis creșterea nivelului de trai și a confortului pentru majoritate. S-au dezvoltat științele și tehnica, a scăzut nivelul mortalității infantile și a crescut speranța de viață.

Industrialismul este perfect compatibil cu democrația care se conduce după „Drepturile omului”. Aspirația la tratament egal, indiferent de rasă, naționalitate, gen, orientare sexuală, era o utopie în trecut. Acum, datorită creșterii nivelului de trai, oamenii își pot îngădui luxul unei societăți în care să aproximeze dreptatea. Chiar dacă natura nu funcționează după legea dreptății, civilizația noastră aspiră să o instituie.

Beneficiile aduse de industrialism, îl fac fără îndoială rentabil, rentabilitatea însăși este o măsură a epocii industriale. Totuși formele sale de manifestare și-au vădit eșecul.

Capitalismul, relevat prin proverbele „După cum îți așterni așa dormi” și „Fiecare pentru sine croitor de pâne”, și-a arătat limitele. El cultivă oamenii puternici, sănătoși, de vârstă adultă. Chiar și aceștia sunt antrenați într-o activitate prea mare care-i duce la burn-out. Copiii care nu provin din familii apte să le ofere un start bun și susținere, au mai puține șanse decât colegii lor mai norocoși. Individualismul exagerat determină o competiție acerbă care nu mai lasă loc pentru bucuria relaxării, a colaborării, a susținerii altora, a grijii de propria persoană.

Creația presupune o gândire în afara reperelor pragmatice, or cum ar putea fi cheltuită atâta energie fără un rezultat sigur și concret?

Capitalismul dur favorizează lupta pentru putere și acapararea statului pentru folosul celor puternici. Școala este în pericol să ajungă o instituție care să servească doar contra cost și să livreze doar diplome.

Cum capitalismul anulează timpul individual, comunismul șterge spațiul personal, proprietatea privată. Omul ca persoană nu-și mai aparține sieși, el este anulat într-o masă pentru care ar trebui să lupte fără să iasă în evidență. Ca într-un mușuroi, omul nu e nimeni dacă nu aparține colectivului.

Zicerea „fiecare muncește după puteri și primește după nevoi” a creat o mare frustrare. Cei care munceau mult, primeau la fel ca cei care nu se implicau. Sigur că entuziasmul se diminuează, iar producția generală ajunge să fie făcută doar în raportări. Când nu ești văzut social ca individ, ci doar ca o clasă, nici responsabilitatea nu se poate forma.

Creativitatea presupune să fii altfel, să ieși din procedura standard, să vezi lucrurile într-o lumină nouă. Dar aceasta este o blasfemie în comunism.

Comunismul favorizează birocrația care ajunge să paraziteze instituțiile care devin inutile, dar împovărătoare. Școala are rolul de a uniformiza copiii, de a șterge până și proprietate intelectuală pentru a diminua persoana în favoarea colectivului.

În perioada comunistă din România, școala era un șablon pentru impunerea unor stereotipuri. Era o fabrică după chipul și asemănarea uzinelor pentru care erau pregătiți micii slujbași. Era o instituție săracă, cu mobilier standard, cu ierarhii clare și privilegii, cu frig și lipsuri, dar cu o secretă promisiune a evadării în lumea simbolică a cărții. Iată o comunistă interpretare a mai vechiului proverb: „Ai carte, ai parte”.

Educația văzută prin lentilele școlii-fabrică este un proces științific, instituțional, de masă, de lungă durată, cu acoperirea oricărui domeniu și nivel adresat unui elev, ca medie statistică. Acest proces se opune personalizării procesului de educație și se bazează pe rigoare, disciplină, rezultate cuantificabile. Timpul și spațiul sunt șterse pentru instalarea acțiunii și a colectivului.

În zilele noastre folosim tot școlile proiectate și construite în perioada comunistă. Așa se face că toate școlile se aseamănă între ele. Aceste construcţii presupun prea puțină mobilitate a utilizării spațiilor și prea puțină versatilitate a sălilor. De asemenea, sistemul magistrocentrist, axat pe verticalitatea relației dintre profesor și copii, este impus arhitectural: școlile au două intrări și două scări și în majoritatea s-a păstrat utilizarea lor segregată: profesorii și copii merg separat ca și cum nu ar trebui să se contamineze. S-a păstrat de asemenea catedra în centrul clasei pentru profesor și șirurile de bănci ale copiilor orientate către aceasta.

La cursurile modulului psihopedagogic le-am dat ca temă studenților de la arhitectură să proiecteze o școală așa cum o văd ei. Mirarea mea a fost să găsesc doar proiecte tip care aproximau școala comunistă. Atât de tare ni s-a imprimat modul în care am fost formați în școală, încât ne este greu să o vedem altfel, chiar dacă în epoca noastă o școală-fabrică, uniformizatoare, nu își mai are rostul.

Școala este o parte din comunitate și este organizată în funcție de rolul pe care îl are ea aici și în funcție de felul în care comunitatea se raportează la copii. Pe de altă parte, felul în care cresc copiii în școală, perpetuează modelul pentru generațiile viitoare. Este un cerc vicios din care școala însăși poate ieși revenind la funcția sa educativă.

Un aspect interesant pe care l-a adus industrialismul ca religie umanistă a fost înlocuirea bisericii cu fabrica. Viața comunității era ritmată după sirena uzinei și nu după toacă; sărbătorile nu mai erau zilele sfinților, ci zilele nelucrătoare. Oamenii nu mai simțeau că depind de comunitatea din jurul bisericii, ci de salariul primit de la fabrică. Toate instituțiile luau chipul fabricii, iar școala a fost una dintre ele.

Școala a devenit o uzină de prelucrat copiii pe bandă. S-a poziționat ca o clădire mare, încăpătoare, în centrul comunității. Din acest spațiu central, școala organizează și timpul copiilor cărora le stabilește un program care se prelungește prin teme și acasă.

Școala birocratică

Școala birocratică este o formă de manifestare a școlii-fabrică. Aici se practică aceeași uniformizare, poate cu mai mult succes. În fabrică, scopul este obținerea unui produs prin muncă eficientă, deci uniformizată. În birocrație, uniformizarea nu mai este un mijloc, ea este chiar scopul.

Industrialismul este favorabil instituțiilor care devin entități importante în sine, subordonând oamenii pentru care au fost create. Școala devine și ea o instituție birocratică, cu scopul de a uniformiza copiii, iar pentru acesta folosește educația ca mijloc. Educația devine din scop al școlii, mijloc pentru că nu oamenii sunt cei care contează, ci colectivul. Pentru colectiv, uniformizarea este valoarea principală și toate celelalte i se subordonează.

În școala birocratică întâlnim „funcționarii” de rangul unu: oameni ai ministerului, inspectori, formatori de tot felul. Aceștia vin cu tot felul de idei îmbunătățitoare prăvălite abundent asupra profesorilor prin nenumărate cursuri de formare.

Profesorii, și ei funcționari ai sistemului, se servesc de elemente exterioare de autoritate precum catalogul, pedeapsa, catedra frontală, cancelaria. Ei își făuresc o imagine de sine în care să se vadă importanți. În lupta de putere dusă cu copiii, pare că pot avea succes.

Copiii noștri deveniți „elevi” sunt funcționarii din clasa de jos. Ei intră umiliți pe ușa din dosul școlii și stau în băncile lor înșirate în rânduri. Sunt amenințați neîncetat cu teme, cu absențe, cu note proaste. Sunt certați, jigniți, făcuți de rușine.

Așa îi tratăm pe copiii care justifică existența școlii și pentru care spunem că vrem o lume mai bună. Cu ei vrem să creăm o societate democratică în care oamenii să învețe să se respecte unii pe alții!

Copiii deveniți elevi

Din septembrie, de când copilul intră în clasa pregătitoare, viața lui se schimbă brusc și dobândește alte repere: devine elev!

„Elevul” este o etichetă a unui copil care și-a pierdut individualitatea și care este supus procesului de „fabricație” din școală. Nu mai contează cum e copilul, ce își dorește, ce întrebări și ce curiozități are. El trebuie să învețe ceea ce i se predă.

Elevii nu par a exista individual, decât dacă neagă cu totul tiparul impus, devenind foarte buni (olimpici), sau de tot nestăpâniți (năzdrăvani). Altfel sunt sortiți să se dizolve amorf în masa clasei, îndeplinind dezideratul industrialismului: uniformizarea.

Copilului îi este greu să devină „elev”, adică să se supună unui program, să-și însușească niște reguli și să nu se distingă dintr-o masă omogenă. Asupra lui se face o presiune constantă timp de 12 ani să se identifice ca „elev”, după care, sigur că îi devine imposibil să se mai găsească pe sine, să-și mai exprime individualitatea.

De pe poziția fostului „elev”, poate continua „procesul de fabricație” cu generația următoare, ca profesor.

Dacă vom continua să ne adresăm claselor și nu copiilor, rezultatul va fi formarea unei „mase de buni executanți”. Uniformizarea copiilor în școală generează mase obediente, ușor de manipulat, dar incapabile să se descurce în situații neprevăzute.

Oamenii crescuții fără a lua decizii nu-și pot asuma responsabilități și vor aștepta mereu să li se spună ce să facă. Școala infantilizantă formează o liotă ușor de gestionat, dar care intră în degringoladă la prima situație neobișnuită. Pentru binele oricărei comunități este mult mai eficient să educăm oameni creativi, capabili să se adapteze la nou.

Școala este o instituție înființată pentru nevoia de educație a copilului. Copilul este esențial în această instituție, el trebuie ajutat să devină independent și responsabil, capabil să-și împlinească întregul lui potențial creativ.

Pentru aceasta nu-i putem trata pe toții copiii la fel, ci e nevoie de o abordare individualizată. Școala este spațiul în care copilul descoperă în siguranță lumea și se formează el însuși. Aici este locul potrivit pentru întrebări, pentru experimente, pentru explorări, pentru cercetări, pentru joc și creație.

O lume care prețuiește creativitatea se poate baza pe responsabilitatea și adaptabilitatea membrilor care găsesc soluții și care nu se sperie de probleme.

Dacă vrem să-i formăm pe copii pentru a fi flexibili și adaptabili și școala trebuie să fie astfel.

Profesorii sindicalizați

Uniformizarea se petrece și cu profesorii. Noi, profesorii, suntem tributari propriei noastre formări și așteptărilor pe care le au alții de la noi. De asemenea, suntem presați și de grupurile profesionale din care facem parte. Avem și noi reacții stereotipe, justificate de tiparele în care suntem încadrați, de experiențele noastre personale și culturale.

Am realizat împreună cu studenții un joc de rol în care unii erau „profesori”, alții „copii” și alți „observatori”. „Profesorii” deveneau iute dominatori, agresivi, judecători. Interacțiunea cu „copiii” era plină de porunci: „Stați jos!”, „Scrieți!”, „Liniște!”, „Treci la tablă!”... „Copiii” deveneau neliniștiți, năzdrăvani, agresivi unul cu altul și nerespectuoși cu „profesorul”. Acest joc a oglindit experiențe ușor de recunoscut din școală. Școala este așa cum o trăim, iar ceea ce dăm mai departe copiilor sunt tocmai aceste experiențe pe care noi le-am interiorizat.

Stereotipiile de comportament ale profesorilor duc la cutume generale care impun legea lui „așa se face” dincolo de orice rațiune. Profesorul care nu acceptă stereotipul, este forțat să se modifice pentru a se potrivi majorității sau să plece, să părăsească sistemul care nu are nevoie de tulburări.

Tot mai des, în discuțiile cu profesorii, la întrebările mele care ar necesita explicarea unui comportament, primesc răspunsuri de tipul: „Așa se procedează la noi în școală”, „Nu putem face altfel pentru că nu avem fonduri”, „Nu avem încotro”.

Pentru susținerea și exploatarea uniformizării de la nivelul „clasei” profesorilor se creează sindicatele, un apanaj nelipsit al industrialismului. Sindicatele sunt uniuni de interese care folosesc ca masă de manevră profesorimea, deseori îndepărtând-o de la menirea ei educativă. Sindicatele propun mișcări de stradă, greve, interpretării ale legii în detrimentul procesului educativ. În această luptă politică sunt sacrificați copiii și profesorii.

Noi profesorii, ca toți oamenii, ne temem de necunoscut, de tot ce poate aduce o schimbare. Cu această nevoie a noastră de confort suntem manipulați să ne opunem schimbărilor benefice care ne-ar ajuta să readucem în școală educația și să renunțăm la elementele ei industriale.

Sigur, nevoia noastră de confort este mai simplu satisfăcută dacă facem educație și nu ne implicăm în lupte cu copiii, cu părinții, cu colegii și cu decidenții. De asemenea, dacă dispunem de o formare psihopedagogică temeinică nu mai putem fi antrenați în mrejele dresajului.

Uniformizarea cunoașterii

Dacă uniformizăm oamenii de ce nu am uniformiza și cunoașterea… e mai bine așa, nu ne mai oferă nici o surpriză!

Rețeta este simplă: separăm cunoașterea de contactul cu natura, o „feliem” în discipline, o servim rece, cu platitudine, pentru a fi memorată.

Copilul arde de curiozitate, își dorește răspunsuri și vrea să descopere lumea. Abia așteaptă școala ca să se lumineze. Acolo însă găsește prezentată o realitate stearpă care nu-i trezește niciun interes și care trebuie îngurgitată obligatoriu ca untura de pește.

Astfel copiii nu învață pentru a-și satisface curiozitatea naturală născută din contactul cu natura, ci studiază o disciplină teoretică ce nu răspunde la nici o întrebare.

Orice copil e fericit să afle cum trăiau oamenii în Egiptul antic. Sunt fericiți să descopere scrierea cu hieroglife, mitologia, portul, obiceiurile, creația acelor timpuri. Dar dacă sunt obligați să scrie despre toate acestea o lecție după dictare pe care apoi să o redea întocmai la ascultare, magia se pierde. Copilul vrea să înțeleagă, să descopere, să i se explice, să-și imagineze, să întrebe, să se joace „de-a”, să se implice el însuși în lumea nou descoperită. Copilul poate să scrie cu hieroglife, poate să-și confecționeze costume din hârtie, embleme și accesorii. Poate desena figurile zeilor din mitologie, poate construi piramide din cuburi, se poate machia precum faraonii. Poate imagina jocuri, mituri și povești. Învățarea nu înseamnă scris după dictare, memorare și redare întocmai. O lecție învățată pe dinafară este repede uitată. Educația înseamnă joc cu bucurie. Aceasta presupune mult mai puțin efort din partea profesorului și mult mai multe beneficii pentru copii. Lecțiile se uită, jocurile niciodată!

Școala contemporană dispune deja de programe bine construite care au la bază psihologia învățării și nu logica disciplinei. Acestea îi lasă profesorului libertatea de a realiza ce activități dorește în jurul conținuturilor pe care le are de predat. Profesorul poate merge la muzeu cu copiii, poate picta, poate modela, poate construi, poate face scenarii de joc cu ei. Doar imaginația lui este cea care îi pune opreliști.

Același conținut poate fi adaptat și individualizat: unii dintre copii pot scrie scenarii, alții pot crea decoruri, alții pot aduce informații, alții pot juca o piesă, alții pot fotografia evenimentul.

Totuși, majoritatea profesorilor se tem să se joace cu copii, se tem să inventeze, se tem să se implice. Profesorii uniformizați sunt speriați de greșeală, de judecata altora, de a nu fi excluși pentru că nu respectă stereotipul. Profesorii înfricoșați stau și ei cuminți „în banca lor”: urmează niște manuale cu activități gata gândite, dictează niște conținuturi deja construite.

Deși acum legea educației centrează educația pe copil, cutumele din școală sunt mai puternice. Nici nu se pune problema ca școala să răspundă la întrebările copilului, la nevoile lui de dezvoltare. La fel ca pe vremuri, copilul stă copleșit în bancă sub o avalanșă de răspunsuri ale unor întrebări pe care el nu și le-a pus niciodată. Copilul trudește să rețină o multitudine de informații asupra cărora nimeni nu i-a trezit interesul, despre care habar nu are la ce îi vor folosi, pe care nu le poate conecta cu niciun chip cu experiența lui personală. Când are și el vreo întrebare este certat că deranjează ora, este învinuit că nu a fost atent și că nu a învățat destul.

Evaluarea este amenințătoare și umilitoare. Ea nu se construiește nicidecum în jurul bucuriei de a evidenția ceea ce știu și ceea ce pot copiii. Ea e lipsită de trezirea curiozității pentru ce mai e de cercetat și de studiat. Evaluarea se reduce cel mai adesea la o luptă de putere: se stabilesc ierarhii, iar copiii obidiți învață să se supună și să facă ce li se cere.  Evaluarea evidențiază greșeli, erori, neștiințe și neputințe, iar stima de sine iese zdrobită din acest proces.

Conținutul uniformizat duce la instaurarea învățării pe de rost. Când știm cu siguranță ceva nu mai cercetăm, nu ne mai întrebăm, nu mai avem păreri, doar memorăm. Așa se explică lipsa curiozității în școală, a interesului, a dezbaterilor de idei.

Atitudinea autosuficientă a școlii a generat obediența noastră socială manifestată prin faptul că avem nevoie de o autoritate care să ne spună ce să facem. Tot așa se explică și intoleranța în fața părerilor diferite, a opiniilor și a credințelor de tot felul. Când deținem adevărul, oricine are o altă părere este ori prost, ori eretic.

În pandemia de Corona virus, această cutumă a mai născut niște monștri. Oamenii care nu au avut șansa de a-și stimula gândirea critică și capacitatea de cercetare, au ajuns să preia haotic idei aiuritoare în care credeau ca-n scriptură. Plecând de la trăsnăi aruncate în spațiul public și luate ca literă de lege, oamenii au ajuns să se lupte și să se dividă în tabere agresive. În aceste condiții, orice marionetă poate fi văzută ca o autoritate și orice manipulator poate să-și satisfacă interesele.

Învățarea pe de rost explică și epidemia de plagiate. Oamenii obișnuiți să redea lecții pentru note, au continuat firesc copiind texte pentru a obține titluri. Cum poate înțelege cineva gravitatea furtului intelectual când în școală nu poți răzbi dacă nu redai ce ți s-a spus cu mare acuratețe și fără ghilimele.

La bacalaureat sunt punctate cu note mari lucrările care redau comentarii din culegeri. Autorul nu este semnalat, copilul scrie lucrarea ca și cum el ar fi conceput-o, iar profesorii corectori urmăresc dacă sunt prezente toate elementele din comentariu. Nimeni nu-și pune problema plagiatului. Nu am văzut nicio lucrare respinsă pentru faptul că textul ei era identic cu cel din culegere care, cu siguranță are un autor.

De aceea avem nevoie în școală de bucuria de a cerceta, de formarea capacității de a ne îndoi de rezultatele științei pentru a o putea duce mai departe. Trebuie să formăm capacitatea de a accepta opinii diverse și de a practica o critică constructivă.


Școala birocratică are copii în uniformă de elevi, profesorii sindicalizați, o cunoaștere feliată în discipline și o evaluare care ia forma luptei de putere. Toți trebuie să știm același lucru în același fel, să mărșăluim în aceeași direcție, să nu ieșim din rând și să ne asumăm locul într-o ierarhie.

Un astfel de context duce lesne la „învățarea pe dinafară” și la formarea unor personalități obediente și necreative. Profesorii devin repede plictisiți și fără chef gata să-și schimbe oricând rolul de profesor cu unul de polițist, de judecător, de moralizator, de cenzurator. Copiii și ei, copleșiți și speriați se concentrează să găsească o scăpare și cel mai adesea o găsesc devenind obedienți sau năzbâtioși. Copiii găsesc o cale să facă față consumând o mare parte din energia lor sau, pur și simplu, abandonează.

De ce pare profitabilă uniformizarea?

Uniformizarea îi permite școlii să se adreseze unei mase mari pentru foarte multă vreme. Școala cuprinde toții copiii unei societăți, are o mare masă de profesori și o masă și mai mare de părinți care beneficiază, de asemenea. Școala se poate extinde la un număr impresionant de ani: învățământul obligatoriu este de 10 ani, iar formarea școlară extinsă numără 23 de ani (învățământul preșcolar de 3 ani; școala generală de 8 ani; liceul de 4 ani; licența de 3 ani; masterul de 2 ani; doctoratul de 3 ani).

Uniformizarea permite o abordare transversală cu numeroase discipline (vreo 16 fără a lua în seamă şi subramurile).

Toate acestea arată unele avantaje ce nu pot fi nicicum neglijate: este un spațiu amplu de manifestare a unei armate de adulți care își găsesc un debușeu profesional important. Este o masă mare de părinți care, lipsiți de orice alt sprijin din partea comunității pentru educația copiilor, își pun toate speranțele în școală. Societatea însăși, după ce investește sume uriașe în instituții variate de la creșe la școli postdoctorale, nu își poate îngădui să greșească.

O lume artificială - prețul plătit pentru uniformizare

Uniformizând, școala pierde dimensiunea naturală a educației, ea devine artificială și artificializează la rândul său standardizând.

Mediul școlar este un mediu de „laborator”: niciunde în altă parte nu sunt efective de oameni de aceeași vârstă care învață în același timp și în același fel, același lucru. Riscul este ca oamenii formați pe băncile unei astfel de școli să susțină lucrul la bandă în fabrică și un sistem birocratic în societate.

Prin artificialitatea sa, școala uniformizatoare ajunge să înăbușe în copil curiozitatea, și curajul în devenirea personală.

Copilul este trăit în școală, anulându-i-se capacitatea vitală de autodezvoltare prin drenarea energiei către înțelegerea unei lumi diferite de cea reală. Lumea din școală este are discipline ce pot fi detectate doar intelectual nu și prin simțuri; răspunsurile îi sunt impuse copilului înainte ca el să fie curios și să întrebe; informațiile trebuie redate așa cum au fost primite, fără o prelucrare personală.

Școala este o instituție pentru copii, dar aici nu li se permite să fie ei înșiși și nu sunt înțeleși. Copiii nu sunt apreciați pentru cine sunt, nevoile le sunt ignorate și copilăria e nesocotită. În lumina adultului care va deveni, este sacrificat copilul.

Școala deși se afirmă educativă, în fapt se ocupă de dresaj. Vrem să formăm oameni liberi și independenți, învățându-i să fie supuși, ascultători, obedienți. Vrem să formăm oameni curajoși, învinovățindu-i și certându-i. Vrem să formăm oameni capabili și creativi, arătându-le ce nu știu și ce nu pot, obligându-i să redea ce au memorat, judecându-i pentru greșeli și nelăsându-i să ia nicio decizie.

Formăm în școală, în cel mai bun caz, oameni care „citesc mult și au în capul lor o mulțime de definiții, formule și cuvinte despre al căror adevăr nu se îndoiesc niciodată, căci n-au vreme de-a se îndoi… Cele citite trec ca niște coji moarte în hambarul memoriei, de unde ies la iveală apoi tot în aceeași formă.” (Archaeus, Mihai Eminescu).

Școala-Mall

După euforia postdecembristă care părea să transforme visul secret în realitate, lucrurile s-au așezat într-un făgaș comun pentru școală și pentru societate: corupția. Corupția a impus și ea două fațete: oferta de privilegii și biciul șantajului.

În Școala-Mall  se vând produse de toate tipurile, de o calitate îndoielnică: culegeri, caiete speciale, uniforme, produse kitsch, meditații, concursuri, cluburi și activități. Tot aici este și un important trafic de influență care îl învață de mic pe copil că nu e musai să știe sau să poată pentru a răzbi. E suficient să ai părinți care să intervină oportun și să știi tu însuți să te strecori, să exploatezi slăbiciunile colegilor, ale profesorilor și ale sistemului. Școala afirmă că ar oferi egalitate de șansă, dar în fapt, copiii sunt evaluați la școală pentru ceea ce învață acasă cu părinții sau cu profesori particulari.

Cadrele didactice intră și ele într-un sistem în care e nevoie de susținere și de cotizații. Aici contează influența și conexiunile și răzbesc protejații și cei cu pile. Profesorii constată că e mai bine să nu-și facă treaba, ca să nu deranjeze pe nimeni. Activitățile se pot bifa birocratic mult mai lesne și fără risc decât dacă ar fi realizate efectiv.

Personal, ca profesoară, mi s-a întâmplat adesea ca atunci când am impus reguli de conduită normală, să constat că apăreau privilegiați care considerau că acestea nu sunt și pentru ei. Am descoperit oamenii dispuși să cheltuiască o cantitate foarte mare de timp și de energie pentru a găsi soluții alternative și pentru a evita să învețe și să se asume. O diplomă obținută pe căi oculte pare mult mai valoroasă decât una cinstită, căci arată apartenența la clasa privilegiată.

Așa cum spunea Dewey, „școala e ca viața” iar copiii deprind aici competențele cerute de societate: să acceadă în poziții privilegiate, să sesizeze relații de putere, să-i exploateze pe cei slabi, să obțină beneficii.

Școala economică

Dacă în educație primează principiul economic, ajungem să ne limităm la perpetuarea dificultăților actuale în loc să le depășim. Cum am putea descoperi ce este mai bine pentru formarea copiilor, când noi ne gândim la ce e mai ieftin? Alegând soluțiile ieftine, ajungem să plătim mult pentru ceva care în loc să ne ajute, mai mult ne creează probleme.

Finlanda, în anii `90, în urma unei crize economice, a decis să investească în sistemul public de educație și așa s-a salvat. Japonia, după al doilea război mondial, a gândit reconstruirea țării distruse prin investiții masive în educație. Ambele țări au astăzi o economie înfloritoare. Deci, nu economia în educație ne ajută, ci educația poate salva economia unei țări!

Majoritatea țărilor însă, se centrează pe limitarea puternică a bugetului educației. Așa se ajunge la aglomerarea claselor, la scăderea salariilor pentru profesori, la un buget mic alocat formării cadrelor didactice, la selectarea materialelor educative după cât de ieftine sunt, la suprimarea institutelor de cercetare. Acestea sunt mai degrabă măsuri economice menite să dărâme sistemul educativ ceea ce sigur că va avea un impact devastator asupra economiei țărilor. Și în România ne confruntăm cu situația în care economia dictează în educație.

Clasele aglomerate

Cu 30 de copii într-o clasă nu mai putem lucra personalizat și ajungem să ne adresăm frontal, grupului. Legea educației prevede individualizarea și centrarea pe copil, de aceea propune micșorarea efectivelor, la care nu se ajunge însă din considerente economice. Mediul aglomerat îi transmite copilului că el face parte dintr-o masă și că nu contează ca individ. De asemenea, educația are nevoie de un mediu sigur în care copiii să experimenteze și să evolueze. Un mediu aglomerat nu este sigur nici fizic, nici psihic. Aglomerarea generează agresivitate și tensiune.

Buget scăzut pentru formarea și plata profesorilor

Profesia didactică este prost plătită și nu-și poate menține un statut social ridicat. Aceasta o face să fie opțiune de avarie pentru absolvenți. Oamenii se gândesc că pot fi profesori doar dacă nu găsesc altceva mai bun și doar până când reușesc într-un alt domeniu.

Pregătirea profesorilor se face cu un buget restrâns ceea ce limitează și practica și dezvoltarea personală. De asemenea, universitățile consideră formarea psihopedagogică ca fiind auxiliară și prea puțin importantă pe lângă formarea în specialitate. Aceasta îi face pe studenți să considere profesia didactică o „manta de vreme rea”. O diplomă obținută în grabă, cu efort minim, care va fi utilă în cazul în care nu se vor putea descurca în domeniul de specialitate.

Materiale școlare ieftine

Se plătesc din bugetul de stat numeroase manuale școlare. Acestea sunt alese după cât sunt de ieftine. Costul mic al acestor materiale vine din faptul că sunt realizate în grabă, fără echipa de specialiști necesară. Niciun manual de la noi nu are în spate echipa necesară de specialiști în psihologia învățării, în pedagogie, în specialitate, în design de manual, corectură și tehnoredactare.

Manualele și alte auxiliare grăbit realizate ajung să scoată din buget sume uriașe căci ele trebuie să ajungă la toții copiii din țară. Iată cum ajungem să plătim scump lucruri proaste.

Desființarea Institutului de Științe ale Educației

ISE a fost singura instituție de cercetare educațională care s-a reînființat după Revoluție. Au fost realizate numeroase cercetări care au stat la baza modificărilor din educație. Sigur, nu au fost implementate toate propunerile, dar nici nu mai avem educația comunistă de pe vremuri. Aici au fost realizate programele școlare care le permit profesorilor libertatea de a se implica creativ, de a centra educația pe copil.

Orice sistem educativ are nevoie de calibrări permanente și de ajustări. Are nevoie să se acomodeze la societatea în schimbare, la crizele de moment și la cerințele copiilor. Cum se poate realiza această adaptare permanentă dacă nu se mai face cercetare. Cine cercetează impactul ideilor de schimbare în educație? Pe ce bază pot fi acestea implementate?

Școala – instituție de asistență socială

Școala are complexul unei instituții prea puțin conștiente de valoarea sa. Ca și cum nu și-ar prețui destul oferta educativă, se apucă să facă tot felul de servicii sociale părinților și profesorilor ajungând să se abată de la menirea sa.

Profesorii au interiorizat și ei acest complex. Li se pare că rolul lor de educator este așa de neînsemnat, încât se lasă lesne atrași să joace roluri pentru care nu au nicio pregătire: fac pe judecătorii, pe evaluatorii, pe terapeuții, pe polițiștii cu copiii. De parcă să faci educație nu ar fi suficient.

După cum spuneam, școala devalorizată, încearcă să se facă utilă prin servicii de asistență socială pe care le oferă părinților și profesorilor.

Școala-bonă

Părinții își duc copiii la școală și pentru că nu au cu cine să-i lase în siguranță acasă. Așa se face că este o întreagă problemă socială când școala nu funcționează. De asemenea, copiii ajung să meargă bolnavi la școală pentru că nu au cu cine fi lăsați acasă.

Ar fi bine să înființăm instituții de sprijin pentru părinți pentru a evita situații nepotrivite. E dreptul copilului de a se odihni, de a se recupera după boală, de a-și lua pauze. El are nevoie ca adulții să-i recunoască nevoile și nu să-l facă să se simtă în nesiguranță, vinovat sau tras la răspundere. Părinții ar trebui să-i organizeze copilului acest spațiu de retragere, iar profesorii l-ar putea sprijini cu posibilitatea participării online.

Dacă nu le recunoaștem copiilor nevoia de recuperare, ei se duc la școală obosiți și devin irascibili, agresivi, vulnerabili la boli. Școala ajunge un schimb de viruși și de agresivități, un mediu prea puțin propice învățării. Școala este un drept al copilului, nu o corvoadă!

Școala – un loc de muncă pentru adulți inapți

Școala tinde să se transforme în instituție de asistență socială și pentru unii dintre profesori. Găsim în școală cadre didactice menținute aici pentru că sunt inapte pentru orice altă muncă. Profesează oameni cu probleme psihologice grave, cu probleme comportamentale și incompetenți. Acești oameni sunt susținuți de sistem din „milă”.

Este o milă nemiloasă cu profesorii competenți și implicați care sunt blamați și ei prin generalizare. Este o milă nemiloasă cu oamenii tineri care se formează temeinic pentru profesia didactică și pentru care nu mai e loc în mediul școlar. Este o milă nemiloasă față de copiii care au nevoie de repere în formarea lor și nu de oameni care să-și verse frustrările și stările de boală. Și, sigur că este o milă nemiloasă și față de acești profesori cu probleme care au nevoie de o susținere adecvată și nu de practicarea unei profesii care-i solicită peste posibilitățile lor.

Dacă ne dorim o școală în care să se facă educație nu o putem transforma într-o instituție de asistență socială care să funcționeze ca bonă sau ca loc de muncă pentru oameni cu diverse dificultăți.

Educația este o funcție suficientă pentru această instituție și școala nu are de ce să-și justifice existența încurcându-se cu roluri sociale pe care nu este pregătită să le satisfacă.

Școala trebuie să înceteze să mai fie complexată căci educația este cel mai important rol cu putință într-o societate.

Copiii au nevoie să vadă că practicăm valorile pe care le predicăm. Altfel acestea sunt doar niște ziceri bune pentru a fi recitate.

Nu putem avea pretenția să-i educăm pe copii fără de a ne ocupa de noi înșine. Cu cât reușim să avem mai multă grijă de noi și să ne regăsim bucuria de a trăi, cu atât sarcinile educative de părinți și de profesori devin mai simple, reducându-se, în cele din urmă, la un modus vivendi.

Școala contemporană

Școala, pentru a atinge scopuri trecute s-a îndepărtat de educație și de cursanții săi, iar acum îi e greu să mai revină la făgașul pentru care a fost creată. Ea trebuie să oglindească societatea care o susține și să fie de folos membrilor săi. E dificil însă să oglindească o societate în schimbare și neașezată. Este greu de asemenea să se facă utilă în contextul în care membrii societății îi cer să acopere nevoi nespecifice pentru sine.

De aceea, școala contemporană reactivează lupta de putere, reflectă degringolada socială și își dorește independența.

Școala ca o junglă

Omul, ca orice mamifer, își orientează întreaga forță vitală spre a remedia nedreptatea. Nedreptatea trezește o frică fundamentală de a nu putea supraviețui. Orice mamifer supraviețuiește doar dacă are șansa de a avea adulți care să se ocupe de el. Atunci când acești adulți privilegiază pe altcineva, șansele de supraviețuire se reduc. Așa se face că atunci când ne confruntăm cu nedreptatea ne simțim în pericol vital și avem reacții spontane de remediere prin agresivitate sau autoabandon susținute de emoții de frustrare, invidie, gelozie.

Toate civilizațiile umane încearcă prin legi, reguli și cutume să creeze un mediu social care să corecteze nedreptatea și nesiguranța din mediul natural. Comunitatea devine protectivă cu oamenii care respectă ierarhiile de valori și regulile de ea impuse. Relațiile de putere sunt sublimate în comunitatea umană, iar membrii săi nu mai sunt la cheremul impulsivității celor puternici.

Orice civilizație stabilește relații de putere, dar acestea tind să se supună unor reguli care să evite nedreptatea. Dacă nedreptatea este resimțită prea puternic de către membrii unei comunități, ea nu-și mai poate impune regulile căci nu oferă la schimb protecție. Este o condiție în care se reinstaurează legea junglei.

Marxismul încearcă să combată nedreptatea drenând legea junglei în lupta de clasă:  dintre clasa exploatată și cea exploatatoare. Cum clasa exploatată este cea menită să învingă, apar efecte paradoxale. Oamenii sunt tentați să se identifice cu victima care este favorizată și are dreptul să reclame reparații. Dar, nici tentația identificării cu agresorul nu este de lepădat. Așa se face că fiecare se simte victimă, dar în același timp, aleargă după privilegii.

Împărțirea socială în clase antagoniste, generează diviziuni și în școală unde întâlnim lupte de tot felul. Decidenții se bat cu sindicatele profesorilor; profesorii se luptă cu copiii, cu părinții, cu decidenții și între ei; părinții fac și ei la fel. Copiii sunt subiectul acestor lupte din jurul lor și nu e de mirare că învață și ei lecția, transformând-o în bullying.

Capitalismul generează o luptă pentru sporirea profitului. Pentru aceasta cumpărarea în sine ajunge o valoare. Actul de cumpărare este încărcat simbolic cu tot felul de semnificații: poate oferi relaxare, psihoterapie, relație între prieteni, timp de calitate petrecut în familie, timp oferit sieși și câte altele.

Școala ajunge și ea un teatru al cererii și al ofertei în jurul căruia se poartă adevărate războaie. Sunt vândute și cumpărate locuri în școli și în clase, e cumpărată bunăvoința profesorilor, materiale și servicii. Copiii se înfruntă între ei fălindu-se cu ce au. Lupta de putere se poartă sub stindardul lui „a avea”. Este o premisă importantă pentru apariția inechităților și deci a nedreptății. Cei care se simt în pericol pentru că sunt nedreptățiți își arogă dreptul de a-și face dreptate singuri agresându-i pe cei considerați privilegiați.

Când regulile din școală nu sunt nici consecvente și nici coerente oamenii se simt neapărați de comunitate și revin la legea junglei care să le ofere protecție.

Școala e gestionată de legea educației, dar adesea practica o nesocotește. Fără o lege care să funcționeze protector, oamenii recurg la legea junglei. Ei practică jocuri de putere, fac alianțe și manipulează pentru a supraviețui (texte luptei de putere sunt preluate din „Leacuri pentru frica de necunoscut”, 2020).

Lupta pentru putere este alimentată de nevoia de a nu mai fi în postura victimei. Ne luptăm pentru o poziție ierarhică din care să nu putem fi sacrificați, eliminați, discriminați. Ba mai mult, ne dorim o postură care să ne permită privilegii și șansa de a ne proteja apropiații.

Jocurile de putere vor fi omniprezente în comunitățile umane atâta vreme cât oamenii se vor teme că vor putea fi eliminați. E o teamă pe care o insuflăm copiilor de mici atunci când îi speriem cu eșecuri de tot felul. Consecința este că-i menim să-și consume viața și energia trăind cu frica de a nu deveni străini, excluși și singuri.

Lupta pentru putere nu provine doar din frică, ci și din dorul de a regăsi starea de centralitate din copilăria mică. În acest caz, puterea înseamnă forța de a-i controla pe ceilalți, de a avea supremație, atenție și acceptare.

Lupta nu este doar individuală, ci și de grup. Fiecare grup se dorește mai presus, mai important. Dacă ne-am înțelege cu cei din alte grupuri nu riscăm să fim eliminați din grupul nostru?

Școala este adesea teatrul adversității dintre profesori, părinți și copii. Când vreun copil este dornic să se înțeleagă cu profesorii, este respins de colegii care-l consideră Teacher's Pet. Profesorii profită de această situație preferând anumiți copii, pe care-i transformă în calul de bătaie al colegilor. Părinții intră și ei în concurență cu profesorii preferați ai copilului. Nu e deloc simplu să fii școlar.

Jocul de putere este profitabil pentru comunitate, căci generează o aliniere uniformă în jurul valorilor sale și se poate stabili o ierarhie. Comunitatea este menținută pentru că promite să-și protejeze membrii, dar de ce să facă asta dacă obține același rezultat amenințând cu excluderea? Membrii comunității nu vor mai aștepta protecție în fața nedreptății dacă sunt speriați că ei înșiși pot lua locul pericolului care trebuie eliminat. Se ajunge, în mod paradoxal, ca indivizii să trăiască în slujba comunității pe care au format-o ca să-i slujească.

Ne putem da seama cât de dominatoare este o comunitate după forța cu care își sperie membrii cu excluderea. Spaima aceasta este vizibilă în grupurile de adolescenți când practică bullyingul cu congenerii care îndrăznesc să iasă minimal din norma grupului lor. O astfel de comunitate este uniformizatoare, căci se teme că orice abatere ar putea-o destabiliza. Își exclude creatorii, își elimină bolnavii, își neagă minoritățile și nu le dau nicio șansă oamenilor speciali care nu intră în rândul lumii.

Jocurile de putere din societate își află pepiniera în școală unde oamenii pot învăța o altă lege mai simplă: calea educației. E mai eficient să colaborăm în loc să concurăm, e mai simplu să profităm de diversitate în loc să o eliminăm, e mai plăcut să ne simțim în siguranță decât să ne fie frică. E mai bine să ne bucurăm respectând legi care ne protejează decât să ne fie frică. E mai ușor să ne fie bine decât să ne fie rău!

Școala fricii

Starea de alertă socială în care trăiește România durează de un secol: au fost războaiele mondiale și criza economică dintre ele, a urmat instaurarea comunismului și eliminarea unor întregi clase: intelectualii, burghezii, moșierii, chiaburii. Ceaușismul a venit și el cu aberația infantilizării prin neputința satisfacerii nevoilor de bază, prin anihilarea deciziilor în domeniul vieții individuale și de familie, prin pâra generalizată către securitate. După Revoluția din 1989 mereu pare că se întâmplă ceva catastrofal: teroriștii, mineriadele, feseniștii, inflația, țărăniștii, criza justiției, băsiștii, criza economică, pesediștii, pandemia, războiul, scumpiri în lanț. În ansamblu, părem o societate care trăiește cu sufletul la gură, într-o perpetuă stare de frică de o catastrofă iminentă. Starea de frică permanentă și de asemenea durată nu poate să nu aibă efecte majore asupra sintalității noastre și nu poate să lase indiferentă școala.

Școala, ca oglindă socială suferă cronic de frică. Cu toții am trăit în spaima de note, de teste, de teme suplimentare, de umiliri în fața clasei. Orice situație de viață care ar necesita mai multă grijă și prudență trezește în noi îngrijorare și anxietate. În locul unor atitudini constructive apar stări de vinovăție și de învinovățire haotică a unora sau altora.

Ca adulți, avem datoria de a reflecta asupra stării în care trăim pentru a nu o da mai departe generației următoare. Această datorie nu este doar față de copiii noștri, ci mai ales, față de noi înșine care merităm să trăim o viață asumată cu emoții mai complexe care nu se reduc doar la registrul spaimelor.

În discuții numeroase purtate cu profesorii am văzut că traiul nostru în frică ne face să credem că această emoție este legea gravitațională care ne ține cu picioarele pe pământ. Am primit întrebări de tipul: „Dacă nu le e frică de nimic copiilor, atunci cum ne vom putea ține orele? Dacă nu se tem de note și de eșec, atunci de ce să învețe copiii? Aceste întrebări arată cât de tulburați suntem. Am ajuns să credem că frica este singura care ne ajută să nu devenim niște monștri. Dacă așa îi vedem pe copii, sigur că și pe noi ne credem la fel. Atunci mă întreb, ce se întâmplă când relația de putere se schimbă? Când copiilor nu le mai e frică de noi, ar trebui să ne fie nouă frică de ei? Chiar nu putem vedea faptul că frica e doar o emoție punctuală care ne ajută să ne mobilizăm toată energia pentru a scăpa de un pericol real și imediat? Nu e evident că frica nu ne poate ajuta să ne dezvoltăm, să fim creativi, să stabilim relații? Această concepție asupra naturii umane ascunde de fapt istoria noastră plină de spaime adânc pătimite.

Mediul psihologic de la școală ar avea nevoie să fie curățat de temerile și de frustrările adulților căci altfel nu mai ieșim la liman din marea aceasta de anxietate.

Cu ocazia pandemiei de Corona virus am văzut cât de puternic s-a întors bumerangul fricii împotriva noastră. Am văzut cât de clare au fost efectele creșterii în frică, în constrângere, cu recompense și cu pedepse, cu autorități care să ne indice ce să facem cu tehnici de control și cu manipulări. În fața problemei, în loc să ne folosim de valoarea libertății noastre pentru a găsi soluții și pentru a fi responsabili, ne-am infantilizat. La nivel social am abolit democrația și libertatea individuală ca pe niște mofturi în loc să le vedem ca resurse valoroase. La nivel individual am făcut atacuri de panică, ne-am împărțit în tabere agresive, am făcut crize.

Oamenii obedienți sunt nefericiți și în condiții pașnice, iar când se confruntă cu necunoscutul devin inadaptabili, debusolați, anxioși și agresivi. Reacțiile noastre particulare la ceea ce ni se întâmplă sunt nuanțate de modul în care am evoluat. Dacă am crescut în frică, sigur că ne vom panica, vom fi deveni iresponsabili și imprevizibili.

Abia în situații dificile de viață constatăm că nu ne mai ajută ce am învățat într-o școală în care era semănată frica în locul dorinței, în care se impunea ascultarea oarbă în locul formării capacităților de asumare și decizie.

Dacă vrem o lume cu oameni responsabili și asumați, capabili să se adapteze și să găsească soluții pentru probleme, avem nevoie de o școală în care să se facă educație. Educația ne dezvoltă creativitatea, toleranța și flexibilitatea; ne pregătește să fim adaptabili și responsabili. Educația însă are nevoie de un mediu de siguranță în care nu are ce căuta frica. Frica poate fi o pârghie pentru dresaj, pentru lupta de putere, pentru manipulare, pentru a face față pericolelor, dar este incompatibilă cu educația.

Felul în care a evoluat societatea în ultimii 30 de ani și soluțiile sociale pe care le-am descoperit în contexte de criză conturează o nouă provocare pentru umanitate: posibilitatea traiului în izolare. Datorită evoluției tehnologiei, a sporirii veniturilor familiei și a mutării comunităților online, oamenii nu mai sunt nevoiți să iasă din case. Pot exista membrii ai familiei care pot trăi fără să iasă din casă și nimeni nu pare să se îngrijoreze de aceasta.

Există, de vreo 15 ani, o tendință socială la nivel mondial a unor tineri, mai ales bărbați, care-și limitează relațiile sociale la cele online și care ajung să nu mai iasă din casă. În Italia, aceștia sunt susținuți de către părinți, iar în Japonia, se descurcă cu ajutorul firmelor de livrare la domiciliu. În România, fenomenul nu e studiat, dar cu toții știm câte un „copil” de 35 de ani cu tendințe de autoizolare, rămas în îngrijirea unor părinți care muncesc din greu pentru a face față.

Timp de doi ani, toți oamenii au putut fi izolați mai mult sau mai puțin fără ca economia să se prăbușească de tot. Iată cum temerea lui Yuval Harari că va apărea clasa „oamenilor inutili social” tocmai s-a demonstrat. Dacă avem doar rolul de consumatori, nu ar trebui să ne limităm la aceasta? Tentația izolării deja pusă în act de o parte din populație a putut fi experimentată de toată lumea arătând un modus vivendi și hotărându-i pe cei care oricum cochetau cu ideea.

Pentru contraponderarea acestui fenomen este important ca școala să-și păstreze rolul de socializare. O școală a fricii însă, în care se practică bullyingul, în care copiii sunt umiliți și agresați, întărește tentația izolării.

Emoția fundamentală pe care am experimentat-o în școală a fost frica. Din primele clase am învățat să ni se strângă stomacul de frică și să tremurăm de teama ascultării, a notelor, a testelor, a examenelor. Am învățat să ne speriem de mânia și ironia profesorilor și de șicanele colegilor. Cu toții ne-am dorit să se întâmple ceva cu școala, cu noi, cu profesorii, cu lumea ca să putem rămâne măcar o zi în spațiul sigur al casei. Totodată, frica permanentă în care am trăit ne-a făcut dependenți de propriile noastre descărcări de adrenalină. Astfel am ajuns să ne izolăm pentru a face față fricii, dar și să o căutăm din dependență.

La nivel individual ne putem trăi paradoxal frica prin atacuri de panică și prin ipohondrie. La nivel social ni se livrează prin mass media catastrofe pe ales. De boli, războaie și crize ne mai vindecăm, dar va trebui să ne lecuim de frică, să nu ne intoxicăm de propria noastră nevoie de adrenalină. Frica se poate exprima prin îngrijorare, panică, ipohondrie, izolare, agresivitate și în cele din urmă ne face să fim tot mai solicitanți, mai dezechilibrați, mai regresați.

Totuși, noi oamenii avem o caracteristică, pe care  B. Cyrulnik o numește reziliență. Este capacitatea de a face ceva bun din tot ce ni se întâmplă rău. În loc să le transmitem copiilor fricile noastre așa cum sunt, am putea să ne axăm împreună pe formarea capacității de reziliență. Avem șansa să înlocuim școala fricii cu școala bucuriei. Ideea aceasta e veche și îi aparține lui Rabindranath Tagore care a și înființat „școala bucuriei”, Santiniketan.

Școala maniaco-depresivă

Școala actuală este acuzată pe nedrept de lipsa contactului cu realitatea, de abstractizare și teoretizare în detrimentul legăturii cu practica.

Școala este lipsită de contactul cu lumea naturală și cu natura din copil, dar ea este reprezentativă pentru mediul social și este într-o strânsă relație cu acesta. Poate că tocmai această oglindire ne deranjează.

Școala preia, poate fără să conștientizeze, ritmul societății din care face parte. Ritmul social, mai ales în metropole, s-a accentuat foarte mult în ultimii ani, se trăiește ardent într-o „horă” care a accelerat paroxistic. În zona vertijului nu mai e loc de reflectare, de aprofundare, de înțelegere. Controlul pare a fi al grupului, singura entitate conturată.

În școala vremurilor noastre, indivizii își pierd limitele personale și fuzionează construind mase: elevii, studenții, cadrele didactice, părinții. Informația pare a fi liantul ce oferă identitate grupurilor și tot ea se prăvălește neîncetat peste copilul sau tânărul supus formării. În fața unei astfel de agresiuni, e normal ca oamenii să se apere. Din neputința unei veritabile procesări, care ar necesita un timp mai îndelungat, informațiile sunt memorate şi uitate imediat ce s-au transformat într-o notă.

Ritmul alert nu mai lasă loc reflecției, cugetării, tatonării, experimentării, greșelii. Greșeala este o catastrofă ce trebuie taxată, nu e timp pentru a învăța din greșeli. Scopurile sunt gata stabilite, iar aderarea la ele este doar o problemă de adaptare. Rezultatele, chiar dacă iluzorii, pot fi cuantificate și asta este tot ceea contează.

Educația se înscrie adânc sub semnul acțiunii, vitezei, rezultatului practic. Să așteptăm, să avem răbdare, să nu intervenim, să avem încredere în potențialul de autoformare al fiecăruia, să contemplăm ritmul natural al creșterii înseamnă „să pierdem vremea”, „să nu găsim soluții”. O soluție grăbită, chiar dacă este proastă și bulversantă, e justificatoare pentru adultul care poate demonstra că „nu a stat cu mâinile în sân” și deci, își merită banii.

Fuga aceasta epuizantă și fără scop precum și nevoia de a face permanent ceva sunt simptome de apărare maniacală împotriva depresiei.

Societatea contemporană se apără maniacal (prin hiperactivitate) contra depresiei, iar școala îi ține isonul. Oamenii nu mai au timp să crească, să se maturizeze, să se descopere și să trăiască. Ei sunt prea preocupați să alerge după scopuri iluzorii care nu le aparțin.

Sentimentul de a fi trăit de o societate prea acaparatoare este deprimant și similar cu ceea ce simte copilul unei mame maniacale, incapabile de a descoperi nevoile de dezvoltare. Ea i se oferă copilului excesiv, dar nu adecvat cu nevoile lui diferite care se schimbă în funcție de vârstă și interese.

Școala perpetuează și adâncește boala societății, oferind satisfacție narcisică, preluându-i soluțiile nevrotice (poate că nici nu ar putea altfel). Oamenii sunt împovărați cu activități permanente, cu evaluări și cu sarcini, dar interesul pentru formarea personală devine din ce în ce mai mic. Cu cât alergăm mai mult cu atât ne vedem mai dezinteresați, mai neimplicați, mai indiferenți și mai obosiți.

Manifestarea maniaco-depresivă a societății acoperă două arii opuse pentru a se echilibra. Iar școala contemporană este ea însăși răstignită între două direcții opuse: între fabrică și mall. Școala rămâne tributară epocii industriale, prezentându-se ca o fabrică de format creiere, dar se lasă și ispitită de tentația comerțului: copiii și părinții lor sunt o bună piață de desfacere.

Educația în Europa contemporană este încă tributară industrialismului aflat în criză, la limita supraviețuirii, în convulsiile schimbării. Cultura europeană, aflată la pubertate, nu știe încotro o va lua, nu știe cum va fi „când se va face mare”, dar se schimbă și asta este cert.

Așa se explică starea de nesiguranță și abundentele schimbări din educație. Pandemia a forțat experimentarea școlii online care a deschis niște perspective și care a arătat importanța ei ca instituție.

Școala este bulversată, uneori inadecvată, dar este necesară societății noastre. Dacă am reuși să o dedicăm educației și copiilor, cu atât mai bine.

Școala democratică

Școala, pentru a redeveni educativă, ar avea nevoie de încredere în importanța menirii sale și în maturitatea afectivă de a se autogestiona. Pentru acest motiv, școala are nevoie ca ea însăși să fie liberă, conștientă de importanța rolului său educativ și capabilă să ofere copiilor un mediu sigur pentru dezvoltare.

Libertatea școlii nu este posibilă fără independența de factorul politic. Atâta vreme cât deciziile sunt luate centralizat, politic, școala nu este independentă.

Descentralizarea e posibilă doar în contextul în care școala este deja matură și valoroasă în sine. Altfel, pe fondul descentralizării, se poate instaura o patologie instituțională manifestată prin: corupție, birocratizare, politizare, schimbări de formă, nesiguranță, panică.

Descentralizarea școlii presupune autonomia acesteia. Autonomia ține de gradul de maturitate internă, în capacitatea de a avea grijă de sine și de membrii săi în jurul scopului său educativ.

Dacă am face o analogie cu dezvoltarea copilului, am putea vedea cum drumul către autonomie începe încă de la naștere, dar până la capacitatea de a avea grijă de sine și de alții mai este încă mult. Chiar adult fiind, omul își poate descoperi zone ale personalității sale mai puțin autonome (cu dependențele ce pot fi de ordin afectiv, social, profesional). Se poate constata că problema autonomiei individului este una foarte complexă și nu depinde de dobândirea unei vârste sau a unui statut. În cazul instituțiilor lucrurile nu stau mult diferit, este nevoie de un grad suficient de maturizare socială.

Este evident că doar impunerea din exterior a „descentralizării începând de mâine” nu poate avea rezultate pozitive, deoarece o instituție nepregătită pentru aceasta fie se prăbușește, fie își găsește un alt tutore.

Descentralizarea se poate face doar treptat în ritmul maturizării instituției. Deci implicarea centralizată a statului ar trebui să fie invers proporțională cu nivelul de maturitate dobândit de către instituția în cauză.

Descentralizarea forțată

Descentralizarea apare ca o realitate teoretică ce lasă practica veche netulburată. Este decisă autoritar de la nivel superior, fără a lua în calcul gradul de maturizare al școlii.  Descentralizarea există la nivel declarativ, ea poate fi chiar demonstrată birocratic cu acte, dar nu se poate și realiza în fapt.

Un act de autoritate externă se opune ideii de recunoaștere a maturității instituționale, ba dimpotrivă infantilizează școala. Școala este declarată autonomă, dar este constrânsă să se supună tuturor directivelor ministeriale.

Pseudo-descentralizarea

Este situația în care statul „ba ar vrea, ba nu se lasă”. Descentralizarea poate fi declarată „de ochii lumii”, dar organismele statului încă vor să profite de pe urma exercitării puterii asupra școlii. Cei interesați, vor delega controlul școlii către autorități pe care le poate influența precum primăria și inspectoratele. Școala, declarată prin lege apolitică, ajunge să depindă financiar de primarul ales politic. Școala depinde de asemenea de felul în care legea educației este înțeleasă de către inspectorii ale căror posturi sunt, de asemenea, dependente de politic.

În acest caz descentralizarea este doar declarată, dar nu și practicată.

Descentralizarea parțială, treptată

Este situația în care inițiativa școlii este încurajată fără a fi forțată, este lăsată să se manifeste atunci când ea apare.

Se păstrează o unitate centrală de finanțare și concepție pedagogică, dar se oferă spațiu pentru manifestarea specificității școlii și pentru autofinanțare.

Aceasta este calea cea mai sigură către o descentralizare reală, dar care nu se poate petrece nici repede (în timpul mandatului unui ministru), nici cu rezultate spectaculoase.

Școala independentă poate oferi un spațiu de independență și copiilor. Copiii pot simți că se duc la școala lor, o școală anume și nu una oarecare, ea însăși uniformizată.

Cultura organizațională din cadrul școlii poate oferi și profesorilor un mediu propice pentru dezvoltarea lor profesională și pentru punerea în operă a ideilor pedagogice creative.

Descentralizarea cu ajutorul educației nonformale

Dacă descentralizarea școlii pune prea mari probleme. Școala beneficiază de structuri paralele de educație nonformală care sunt susținătoare pentru ea. O șansă ar fi sprijinirea acestor structuri și colaborarea strânsă cu ele.

Descentralizarea în educație presupune diversificarea ofertei, sporirea calității și o revenire la centrarea pe copil și pe educație. Autonomia școlii o face independentă de subiectivitatea miniștrilor și o ajută să se imunizeze în fața fluctuațiilor politice. O școală matură atenuează tentațiile schimbărilor de dragul schimbării și implementează doar îmbunătățiri necesare care să vină în favoarea educației copiilor. Ea creează un spațiu coerent și propice manifestărilor educative ale copiilor și profesorilor și corectează natural abaterile de la procesul educativ.

Școala este parte dintr-o comunitate și nu poate fi izolată de aceasta. În jurul ei sunt părinții, sunt plătitorii de taxe, sunt viitorii angajatori și toate instituțiile de sprijin. Felul în care școala își respectă menirea educativă față de copil în contextul colaborării cu comunitatea din jurul ei, este foarte important. O școală nu poate fi autonomă dacă nu este integrată social și nu are relații benefice cu comunitatea din care face parte.

Școala stabilește reguli, organizează programul și spațiul școlar în funcție și de propria percepție pe care o are despre copii. Această percepție este preluată de către copii.

Într-o școală din rural, un copil mai mare a găsit un copil mai mic rătăcit în școală, el, l-a ajutat să-și găsească clasa. Aici copiii mari îi ajutau pe cei mici să se acomodeze. Într-o altă școală s-a alocat un palier claselor pregătitoare, iar copiilor mai mari le era interzis să meargă pe acolo. Rezultatul a fost că celor mici le era frică de cei mari, iar cei mari îi împingeau pe cei mici ori de câte ori îi găseau prin școală, considerând că au intrat în teritoriul lor (nici cei mici nu aveau voie să acceseze spațiile lor, cum nici ei nu putea intra în palierul acestora).

Democrația se bazează pe proprietate și o apără. De aceea în școală este important să existe spații și obiecte private ale copiilor. Respectul pentru proprietatea fizică se extinde la proprietatea simbolică. Înțelegem de ce copilul are nevoie să fie ajutat să dețină cunoștințe, abilități și competențe... toate acestea sunt averea lui simbolică cu care intră în lume. De asemenea, el este stăpân pe timpul lui și pe felul în care vrea să se implice sau nu în activități. Forțarea copilului, precum și înstăpânirea asupra timpului său, sunt elemente nedemocratice.

Spațiul unei școli democratice se personalizează treptat și începe să devină al copilului. El are aici o bancă a lui, un scaun, un dulap, o poză pe perete, un ghiveci cu flori. Copilul decide cât și cum vrea să se implice și ce activități alege. Timpul îi aparține, la fel ca și succesul și eșecul. Greșelile pot fi transformate în ceva creativ sau corectate. Copilul este respectat cu tot ce-l reprezintă și cu ce îi aparține și va învăța să respecte. Nici el nu-i poate deranja pe alții și nici nu le poate nesocoti proprietatea.

Școala este și proprietatea părinților plătitori de taxe și de aceea este importantă deschiderea în colaborarea largă cu aceștia fără a delega responsabilități care țin doar de școală. Părinții au dreptul să acceseze spațiul școlii și să se bucure de unele facilități: de parcul din curtea școlii, de bibliotecă. Accesul nu are de ce să fie reglementat autoritarist când există reguli democratice foarte clare care țin de respectul oamenilor, obiectelor și spațiului, reglementări privind fumatul, liniștea publică și altele. E nevoie doar de respectarea legii conviețuirii publice și nu de interdicții sau privilegii.

Adaptarea școlii la copil

Pentru ca școala să se potrivească lumii contemporane are nevoie să redevină educativă, adică să se preocupe de copil și de devenirea acestuia. Pentru aceasta este nevoie de schimbarea abordării, a metodelor și chiar a structurii.

O schimbare de structură a fost introducerea clasei pregătitoare și o alta a venit pe fondul pandemiei cu școala online. Aceste schimbări arată că școala este flexibilă și găsește modalități de adaptare la nevoile curente.

Clasa pregătitoare

Acomodarea cu școala se făcea oarecum la grădiniță în „gupa pregătitoare”, dar grădinița nefiind obligatorie, nu toți copiii o frecventau. În mediul rural, grădinițele nu sunt prezente peste tot, iar intrarea la școală a copiilor din aceste zone le crea un dezavantaj față de colegii care frecventaseră grădinița.

În România, diferența dintre grădiniță și școală este foarte mare, iar pentru copii era foarte dificilă trecerea de la o instituție la alta. Copilul era copleșit de schimbarea colectivului, a educatoarei cu învățătoarea, a spațiului și a cerințelor. El trebuia să își asume responsabilitatea temelor, să învețe după noile reguli și să fie și evaluat.

Grupa pregătitoare de la grădiniță asigura doar o pregătire strict intelectuală pentru școală, dar pentru schimbările de mediu, de oameni și de cerințe ea nu putea pregăti. Este mai natural ca acomodarea cu școala să se facă la școală și nu într-un mediu care aproximează cerințele școlii.

Clasa pregătitoare are menirea:

  • să asigure egalitatea de șansă a tuturor copiilor chiar dacă nu au avut acces la grădiniță;
  • să ofere copiilor un an pentru acomodare cu toate schimbările presupuse de școală pentru ca ei să nu fie copleșiți și să profite de ea din plin;
  • să-i ofere învățătoarei un an în care să-i cunoască pe copii, să le observe stilurile de învățare și să-i ajute să se integreze, să se acomodeze și să stabilească relații;
  • să-i sprijine pe părinți să se adapteze și ei la schimbări, să se cunoască între ei și să închege comunități de sprijin pentru copii în jurul școlii.

Ce ar trebui să se întâmple în clasa pregătitoare:

  • copiii sunt sprijiniți să se cunoască, să stabilească relații, să cunoască mediul școlar, să își cunoască învățătoarea;
  • pentru a facilita adaptarea, copiii nu sunt evaluați prin calificative sau note. Copilul dispune de evaluări explicative prin care li se spune pe înțelesul lor ce au făcut corect și unde ar mai fi de lucru;
  • nu există teme pentru acasă și nici teme în clasă;
  • copiii pot explora scrisul, cititul și socotitul pentru a li se trezi interesul, dar în joc și fără presiune;
  • se pune accent pe socializarea copilului, pe dezvoltarea lui emoțională;
  • jocul activitatea principală de învățare;
  • copilului i se trezesc interesul și curiozitatea; este încurajat să se exprime și să pună întrebări;
  • ora de 50 de minute e împărțită în perioade de învățare prin joc care alternează cu jocul liber;
  • clasele sunt dotate cu mobilier adecvat vârstei copiilor, cu jocuri didactice și există timp alocat pentru jocul liber.

Ce abilități sunt formate în clasa pregătitoare:

  • de comunicare, de colaborare, de relaționare cu copiii și cu învățătoarea;
  • de învățare sistematică, de gândire logică;
  • de autogestionare a timpului și a efortului; de rezistență la frustrare;
  • de adaptare la situații noi;
  • de implicare conștientă și creativă în activități, de asumare de sarcini;
  • de încredere în sine și de respectare a celor din jur;
  • de joc în echipă și de sprijinire a colegilor.

Cu cât școala oferă un mediu mai sigur și un timp suficient pentru acomodare cu atât este mai ofertantă și mai stimulativă pentru dezvoltarea copilului.

Clasa pregătitoare, așa cum este ea concepută, arată școlii că se poate face mai bine educație dacă renunță la regimul său de austeritate autoritaristă. Copiii învață pentru că sunt curioși, nu pentru că sunt forțați. Ei exersează mult dacă ceva le place și-i interesează, nu e nevoie de teme obligatorii. Copiii reușesc mai bine să-și corecteze greșelile și să-și repete reușitele dacă li se explică ce au făcut și li se dau repere nu dacă li se pun calificative sau note. Ei sunt mai responsabili și mai asumați dacă sunt încurajați să întrebe, să cerceteze și să experimenteze și nu dacă sunt obligați să stea în bănci și să nu răspundă neîntrebați.

Școala online

Cu ocazia pandemiei de Coronavirus, România a trecut la învățământ online la toate nivelurile școlare. Această flexibilitate a fost posibilă datorită rețelei internet foarte bune pe care o avem în țară; datorită învățământului preponderent teoretic care permite transmiterea online și datorită flexibilității profesorilor care au reușit să se adapteze.

A fost un experiment realizat ad-hoc care a arătat că școala reușește să facă față unor schimbări majore, dar mai ales, a arătat câtă nevoie are societatea de școală.

În școala online și socializarea copiilor s-a mutat tot în acest mediu și s-a pierdut dimensiunea interacțiunii directe. S-a putut evidenția cu această ocazie cât de importantă este școala pentru faptul că le oferă copiilor un mediu direct de socializare.

Școala online are numeroase avantaje: este comodă, permite realizarea mai multor activități în același timp, permite transmiterea mai multor informații și materiale de învățare, permite o mai mare autonomie de învățare și cheltuiește mult mai puține resurse.

Dezavantajele școlii online țin de faptul că este nepotrivită pentru învățarea practică, pentru socializare și pentru vârste mici. De asemenea, indiferent de vârstă, prea multe ore petrecute în fața ecranelor și izolarea determină oboseală cronică și diferite alte tulburări psihologice.

Pandemia a arătat că școala nu este o instituție rigidă, incapabilă de adaptare; că nu este o instituție dispensabilă și că are un foarte mare potențial social.

Cadru organizatoric propice

Sistemul de educație în general și școala au nevoie de un cadru stabil și sigur în care să evolueze. Acest cadru are nevoie de repere democratice care să apere libertatea oamenilor și să asigure dezvoltarea lor. Legea trebuie să poată preveni abuzuri de tot felul. Decidenții politici ar trebui să se ocupe ca legile democratice să fie respectate în școală și nu de schimbări de tot felul, de gestionarea unor relații de putere, de impuneri, restricții și privilegii.

Iată ce măsuri ameliorative țin de competența decidenților în educație:

  • Asigurarea stabilității. Schimbările permanente duc la imposibilitatea adaptării și la încălcări de tot felul. Reperele curriculare nu au de ce să se schimbe în fiecare an și cu fiecare ministru. Acestea sunt doar un cadru necesar stabilității, în interiorul acestui cadru sunt posibile ameliorări particulare care sunt lăsate la decizia școlilor.
  • Asigurarea continuității profesorilor. Fluctuația profesorilor nu permite atașamentul copiilor și nici implicarea cu rezultate. Relațiile educative au nevoie de timp și de cunoaștere interpersonală pentru a da roade.
  • Stimularea și aprecierea corectă a cadrelor didactice în conformitate cu activitatea lor cu copiii și părinții. Degrevarea acestora de proiecte și activități colaterale care nu fac decât să le distragă atenția de la scopul lor educativ.
  • Crearea în școală a unui cadru adecvat dezvoltării copilului la fiecare vârstă printr-o abordare interactivă, bazată pe joc și pe trezirea interesului, prin individualizarea învățării și prin integrarea conținuturilor.
  • Implicarea copilului în propriul său proces de educație pentru a deveni responsabil și pentru a descoperi bucuria că este mare, capabil și de ajutor.
  • Pregătirea serioasă a cadrelor didactice pentru o bună cunoaștere a copilului, pentru respectarea lui și pentru individualizarea procesului educațional.
  • Amenajarea claselor ca spațiu pentru jocurile didactice. Amenajarea grădinii școlii ca parc pentru copii și părinți.
  • Asigurarea igienei și a siguranței copiilor în interiorul școlii.
  • Asigurarea colaborării dintre părinți și profesori de pe poziții de egalitate și de sprijin reciproc. Crearea unui timp și spațiu adecvat alocate întâlnirilor cu părinții.
  • Limitarea școlii în asumarea unor funcții care nu sunt educative. Atunci când școala își propune să funcționeze și ca after-school se poate crea o confuzie în cadrul comunității, iar școala riscă să nu fie tratată din perspectiva funcției ei educative, ci a celei nou asumate de asistență socială pentru părinți. Copilul are nevoie de un timp limitat pe care să-l petreacă în instituție pentru a putea valoriza acest timp educativ.
  • Implicarea adecvată a consilierului școlar pentru înțelegerea și sprijinirea copiilor, pentru consilierea părinților și a cadrelor didactice.
  • Crearea unei comunități școlare ample cu activități comune a copiilor mari și mici. Copiii mari pot fi antrenați în sprijinirea celor mici.
  • Aprecierea corectă a cadrelor didactice în funcție de activitatea lor cu copiii și cu părinții, asigurarea unei salarizări corespunzătoare implicării.

Școala este parte dintr-o comunitate și nu poate fi izolată de aceasta. În jurul ei sunt părinții, sunt plătitorii de taxe, sunt viitorii angajatori și toate instituțiile de sprijin. Felul în care școala își respectă menirea educativă față de copil în contextul colaborării cu comunitatea din jurul ei, este foarte important. O școală nu poate fi autonomă dacă nu este integrată social și nu are relații benefice cu comunitatea din care face parte.

Școala matură generează condiții pentru formarea persoanelor libere, independente, responsabile și creative. Ea oglindește societatea, dar își cunoaște menirea de a o influența, căci felul în care tratăm acum copiii în școală este un model pentru felul în care ne vor trata ei ca adulți activi social.

De cine depinde descentralizarea școlii?
Descentralizarea este un proces etapizat, îndelungat (şi nu un moment) de maturizare a instituţiei şcolare care nu poate fi decretat din exterior (în mod autoritar) şi care nu poate fi atins de toate şcolile în acelaşi timp şi în acelaşi fel. Ministerul Educaţiei Pentru o autonomie a şcolii ar fi
Descentralizarea - pentru o școală liberă
Descentralizarea în educaţie presupune o şcoală autonomă. Descentralizarea nu se poate realiza prin impuneri exterioare, ea este un proces treptat de independentizare, care dacă este forţat duce la o patologie instituţională manifestată prin: corupţie, birocratizare, politizare, schimbări de formă,…
Școala - temei pentru Industrialism
Întemeierea şcolii s-a datorat ivirii mesianice a lui Comenius. J.A. Comenius, cu spiritul său vizionar, a structurat şcoala ca „uzină” încă din Renaştere, dintr-o perioadă în care astfel de întreprinderi nu erau nicicum întrevăzute: o instituție pentru ca toți să știe de toate. Educația ca învățar…
Școala între fabrică și mall
Bulversarea școlii Școala contemporană riscă să își piardă identitatea răstignindu-se între două direcții opuse. Școala rămâne tributară epocii industrialiste, prezentându-se ca o fabrică de format creiere, dar se lasă și ispitită de tentația comerțului: copiii și părinții lor sunt o bună piață de d…
Școala în secolul vitezei
Școala este deprimată și se apără maniacal printr-o neliniște structurală: prăvălind informații peste copii, trimițându-și în stradă profesorii și forțând la reformă miniștrii. Școala în „horă” Şcoala actuală este acuzată pe nedrept de lipsa contactului cu realitatea, de abstractizare şi teoretizar…
Învățământ și instruire
Când vorbim despre educație în termeni de „eficiență”, „proces educativ”, „metodologie didactică” pare că ne referim la economie și nu la devenirea copiilor noștri. De dragul „formării” și al „informări” renunţăm la emoția cunoașterii, la spaimele din cercetare, la manifestarea creativă, la interesu…
Școala sindicalizată uniformizează copiii
Plătim cu greu o școală care uniformizează cunoașterea, copiii și profesorii. Copilului îi este greu să devină „elev”, dar după ce a devenit, îi este aproape imposibil să se mai găsească pe sine, să-și mai exprime individualitatea. De pe poziția fostului „elev”, poate continua „procesul de fabricați…
Ce poate învăța școala din pandemie
Școala, încercând să satisfacă prea multe nevoi sociale, a ajuns o instituție care nu mai este în primul rând educativă. Pandemia a arătat disfuncționalități care au nevoie de remedii
Leacuri pentru frica de necunoscut
Psihanaliza ne permite să observăm cum emoțiile noastre și mecanismele de apărare în fața lor ne ajută să devenim cine suntem.