Școala în contextul fricii colective

Orice criză colectivă, de orice tip, drenează tensiunile individuale și le conferă un aspect de grup. Creativitatea personală cu care ne gestionam stările afective nu mai este necesară dacă avem un cadru prestabilit în care să ne putem manifesta pe înțelesul celor din jur.

Reacțiile noastre particulare la ceea ce ni se întâmplă sunt nuanțate de modul în care am evoluat. Acum putem vedea care sunt efectele creșterii în frică, în constrângere, cu recompense și cu pedepse, cu autorități care să ne indice ce să facem.

Este un bun moment să observăm că înlocuirea educației cu aceste tehnici de control nu dă roade. În situațiile dificile de viață nu ne mai ajută ce am învățat într-o școală în care era semănată frica în locul dorinței, în care se impunea ascultarea oarbă în locul formării capacităților de asumare și decizie.

Oamenii obedienți sunt nefericiți în condiții pașnice și sunt incapabili de adaptare și de a găsi soluții când se confruntă cu neprevăzutul.

Educația are menirea să ne dezvolte creativitatea, toleranța și flexibilitatea; ne pregătește să facem față oricăror situații. Cu ocazia stării colective de frică pe care am traversat-o, observăm cât de necesară este o educația veritabilă care să ne ajute să devenim oameni liberi și deci, responsabili.

Școala ca instituție-fabrică unde deciziile se iau otova pentru toți la fel, unde sunt formate cohorte de buni executanți, este o investiție nocivă.

Dacă vrem o școală sigură și cu sens educativ va trebui să ne gândim la nevoile copiilor care ne ghidează către redescoperirea sensurilor educației veritabile. Aceasta nu este atât de dificil pe cât se pare, este nevoie doar de revenirea la norme ale bunului simț și la îndepărtarea practicilor nocive precum înspăimântarea copiilor.

Școala fricii

Pandemia și criza economică au scos la iveală monstruozitatea cultivării fricii în școală.

Oamenii care au trăit în frica de note, de teste, de teme suplimentare, de umiliri în fața clasei au ajuns să nu mai știe să trăiască fără frică. Orice situație care ar necesita mai multă grijă și prudență trezește îngrijorare și anxietate. În locul unei atitudini constructive apar stări de vinovăție și de învinovățire haotică a unora sau altora.

Ca adulți, avem datoria de a ne gândi la efectele pe care le produc manifestările noastre de acum asupra copiilor. Dacă acceptăm sugestia că ei pot fi vinovați de îmbolnăvirea bunicilor, dacă în școală fiecare profesor își predă propriile frustrări și nostalgii profitând de tema războiului din Ucraina și de criza economică la ce efecte ne putem aștepta mai târziu? Dacă noi ne manifestăm fie iresponsabil, fie disperat, cum ne așteptăm să-și gestioneze copiii crizele? Când în locul informării și responsabilități noi reacționăm la manipulări, condiționări și șantaje afective, câtă încredere pot avea copiii în mediul pe care noi îl construim pentru ei?

Mediul psihologic de la școală ar avea nevoie să fie curățat de spaimele și de frustrările adulților.

E important să ne aducem aminte că educația se bazează nu pe ceea ce spunem și nici pe ceea ce le cerem copiilor, ci mai ales pe modelul pe care îl oferim noi înșine în gestionarea crizelor prin care trecem.

Efecte posibile ale fricii colective

Raporturile sociale clădite de milenii nu se pot schimba în urma unei pandemii. Ca dovadă că atunci când a fost devoie de primirea refugiaților din Ucraina, oamenii și-au regăsit solidaritatea și au putut oferi susținere. Prin urmare, încercările prin care trecem ne aduc mai aproape de noi înșine și de ceilalți așa cum se întâmplă în situații de restriște.

Felul în care a evoluat societatea în ultimii 30 de ani însă, tinde să ducă spre o izolare socială căreia nu-i putem face față psihologic. Datorită evoluției tehnologiei, a sporirii veniturilor familiei și a mutării comunităților online, oamenii nu mai sunt nevoiți să iasă din case. Pot exista membrii ai familiei care pot trăi fără să iasă din casă și nimeni nu pare să se îngrijoreze de aceasta. Există, de vreo 15 ani, o tendință socială la nivel mondial a unor tineri, mai ales bărbați, care-și limitează relațiile sociale la cele online și care ajung să nu mai iasă din casă. În Italia, aceștia sunt susținuți de către părinți, iar în Japonia, se descurcă cu ajutorul firmelor de livrare la domiciliu. În România, fenomenul nu e studiat, dar cu toții știm câte un „copil” de 35 de ani cu tendințe de autoizolare, rămas în îngrijirea unor părinți care muncesc din greu pentru a face față.

Modul în care a fost gestionată, la nivel mondial, pandemia de Corona virus, a dus acest fenomen la nivel de cutumă socială. Timp de doi ani, toți oamenii au putut fi izolați mai mult sau mai puțin fără ca economia să se prăbușească de tot. Iată cum temerea lui Yuval Harari că va apărea clasa „oamenilor inutili social” tocmai s-a demonstrat. Dacă avem doar rolul de consumatori, nu ar trebui să ne limităm la aceasta? Tentația izolării deja pusă în act de o parte din populație a putut fi experimentată de toată lumea arătând un modul vivendi și hotărându-i pe cei care oricum cochetau cu ideea.

Pentru contraponderarea acestui fenomen este important ca școala să-și păstreze rolul de socializare. Faptul că la nivel universitar tentația păstrării cursurilor online este atât de mare, arată și care este populația afectată. De ce tocmai tinerii care au nevoie vitală de socializare sunt cei care tind să se izoleze? Poate pentru că ei au trăit cel mai mult în școala fricii!

Emoția fundamentală pe care am experimentat-o în școală a fost frica. Din primele clase am învățat să ni se strângă stomacul de frică și să tremurăm de teama ascultării, a notelor, a testelor, a examenelor. Am învățat să ne speriem de mânia și ironia profesorilor și de șicanele colegilor. Cu toții ne-am dorit să se întâmple ceva cu școala, cu noi, cu profesorii, cu lumea ca să putem rămâne măcar o zi în spațiul sigur al casei. Totodată, frica permanentă în care am trăit ne-a făcut dependenți de propriile noastre descărcări de adrenalină. Astfel am ajuns să ne izolăm pentru a face față fricii, dar și să o căutăm din dependență.

La nivel individual ne putem trăi paradoxal frica prin atacuri de panică. La nivel social nu mai putem trăi fără catastrofe: dacă nu e o pandemie, e un război, o criză economică și cine știe ce monștrii vor mai fi creați de inconștientul nostru colectiv.

De boli, războaie și crize ne mai vindecăm, dar va trebui să ne lecuim de frică, să nu ne intoxicăm de propria noastră nevoie de adrenalină. Frica se poate exprima prin îngrijorare, panică, ipohondrie, izolare, agresivitate și în cele din urmă ne face să fim tot mai solicitanți, mai dezechilibrați, mai regresați.

Totuși, noi oamenii avem o caracteristică, pe care  B. Cyrulnik o numește reziliență. Este capacitatea de a face ceva bun din tot ce ni se întâmplă rău (și invers, nu-i vorbă). De aceea, eu cred că toate mecanismele de apărare care au devenit atât de evidențe în pandemie au avut rolul de a repara dificultăți mai vechi.

Ipohondria ne-a ajutat să combatem depresia unei societăți centrate pe obținerea fericirii. Izolarea s-a opus goanei maniacale care ne făcea să alergăm de dimineața până seara pentru tot felul de proiecte. Anxietatea s-a opus indiferenței și lipsei de sens. Frica ne ajută să ne formăm capacitatea de a avea grijă.

Chiar dacă suntem capabili să facem ceva bun cu ceea ce ni se întâmplă rău, ar trebui să ne oprim din perpetuarea unor cutume sociale nocive. Școala fricii este fără îndoială una dintre acestea.

Noi educatorii (părinți și profesori), în loc să le transmitem copiilor fricile noastre așa cum sunt, am putea să ne axăm împreună pe formarea capacității de reziliență.