Orice criză colectivă, de orice tip, drenează tensiunile individuale și le conferă un aspect similar. Creativitatea personală cu care ne gestionam stările afective nu mai este necesară dacă avem un cadru prestabilit în care să ne putem manifesta pe înțelesul celor din jur.

Reacțiile noastre particulare la ceea ce ni se întâmplă sunt nuanțate de modul în care am evoluat. Acum putem vedea care sunt efectele creșterii în frică, în constrângere, cu recompense și cu pedepse, cu autorități care să ne indice ce să facem.

Este un bun moment să observăm că înlocuirea educației cu aceste tehnici de control nu dă roade. În situații dificile ale existenței noastre nu ne mai ajută ce am învățat într-o școală în care era  semănată frica în locul dorinței, o școală care se impunea ascultarea oarbă în locul formării capacităților de asumare și decizie.

Oamenii obedienți sunt nefericiți în condiții pașnice și sunt incapabili de adaptare și de a găsi soluții când se confruntă cu neprevăzutul.

Educația are menirea să ne dezvolte creativitatea, toleranța și flexibilitatea; ne pregătește să facem față oricăror situații. Cu ocazia stării colective de frică în care ne aflăm, observăm cât de necesară ne este educația veritabilă care ne ajută să devenim oameni liberi și deci, responsabili.

Școala ca instituție-fabrică unde deciziile se iau otova pentru toți la fel, unde sunt formate cohorte de buni executanți, este o investiție nocivă.

Dacă vrem o școală sigură și cu sens educativ va trebui să ne gândim la nevoile copiilor care ne ghidează către redescoperirea sensurilor educației veritabile. Aceasta nu este atât de dificil pe cât se pare, este nevoie doar de revenirea la norme ale bunului simț și la îndepărtarea practicilor nocive precum înspăimântarea copiilor.

Școala fricii

Acum, când ne confruntăm cu o boală, putem observa monstruozitatea cultivării fricii în  școală.

Oamenii care au trăit în frica de note, de teste, de teme suplimentare, de umiliri în fața clasei au ajuns să nu mai știe să trăiască fără frică. Orice situație care ar necesita mai multă grijă și prudență trezește îngrijorare și anxietate. În locul unei atitudini constructive apar stări de vinovăție și de învinovățire haotică a unora sau altora.

Ca adulți, avem datoria de a ne gândi la efectele pe care le produc manifestările noastre de acum asupra copiilor. Dacă noi le sugerăm că ei pot fi vinovați de îmbolnăvirea și chiar de moartea bunicilor lor, la ce efecte ne putem aștepta mai târziu? Dacă noi ne manifestăm fie iresponsabil, fie disperat, cum ne așteptăm să-și gestioneze ei crizele de mai târziu? Când în locul informării și responsabilități noi reacționăm la manipulări, condiționări și șantaje afective, câtă încredere pot avea copiii în mediul pe care noi îl construim pentru ei?

Mediul psihologic de la școală ar avea nevoie să fie curățat de spaimele și de frustrările adulților.

E important să ne aducem aminte că educația se bazează nu pe ceea ce spunem și nici pe ceea ce le cerem copiilor, ci mai ales pe modelul pe care îl oferim noi înșine în gestionarea crizelor prin care trecem.

Efecte posibile ale fricii colective

Raporturile sociale clădite de milenii nu se pot schimba în urma unei pandemii, dar experimentăm trăiri noi care, în cele din urmă, ne vor aduce mai aproape de noi înșine așa cum se întâmplă în situații de restriște.

Există însă, de ceva vreme, o tendință socială la nivel mondial a unor tineri, mai ales bărbați, care-și limitează relațiile sociale la cele online și care ajung să nu mai iasă din casă. În Italia, aceștia sunt susținuți de către părinți, iar în Japonia, se descurcă cu ajutorul firmelor de livrare la domiciliu. În România, fenomenul nu e studiat, dar cu toții știm câte un „copil” de 30 de ani cu tendințe de autoizolare, rămas în îngrijirea unor părinți care muncesc din greu pentru a face față.

Modul de gestionare mondială a pandemiei a dat apă la moară acestui fenomen care probabil că va lua amploare, hotărându-i pe cei care oricum cochetau cu ideea.

Pentru contraponderarea acestui fenomen este important ca școala să-și păstreze rolul de socializare.

De asemenea, starea de frică permanentă la care ne supunem descarcă o cantitate de adrenalină de care putem ajunge dependenți. Ca în cazul oricărui drog va apărea nevoia de mai mult și mai mult. Așa că nu mă miră că Smurdul nu mai face față solicitărilor pentru atacurile de panică tot mai dese și mai grave. De boli ne mai vindecăm, dar va trebui să ne lecuim de frică, să nu ne intoxicăm de propria noastră nevoie de adrenalină.

Îngrijorarea exagerată ajunge să-și facă loc în corp și să se manifeste ca ipohondrie. Îngrijorarea anxioasă pentru sănătatea fizică ne face să plătim cu sănătatea psihică. În loc să avem grijă de noi și de cei din jur și să ne sporim implicarea responsabilă, ajungem să ne îngrijorăm, să regresăm și să devenim tot mai solicitanți și mai agresivi.

Izolarea în casele noastre poate genera anxietate socială dublată de solicitarea serviciilor de asistență învestite cu autoritate. Dacă medicii sunt acum o autoritate, vor fi din ce în ce mai solicitați pentru a suplini lipsa de social de care suferim.

Totuși, noi oamenii avem o caracteristică, pe care  B. Cyrulnik o numește reziliență. Este capacitatea de a face ceva bun din tot ce ni se întâmplă rău (și invers, nu-i vorbă). De aceea, eu cred că toate mecanismele de apărare declanșate în pandemie vin să repare dificultăți mai vechi.

Folosim ipohondria actuală pentru a combate depresia care cuprinsese o societate prea centrată pe obținerea fericirii. Utilizăm izolarea pentru a ne opune goanei maniacale care ne făcea să alergăm de dimineața până seara în tot felul de proiecte. Anxietatea combate indiferența și lipsa de sens. Frica ne ajută să ne formăm capacitatea de a avea grijă.

Noi educatorii (părinți și profesori), în loc să le transmitem copiilor fricile noastre așa cum sunt, am putea să ne axăm împreună pe formarea capacității de reziliență.