studenți

Diferența dintre educație și dresaj (note de curs)

Educația pune bazele devenirii noastre libere căci scopul său este acela de a ne ajuta să putem trăi independenți, responsabili și creativi în lume. Dresajul presupune supunerea și ascultarea pentru obținerea unor performanțe.

Speranța Farca

1 dec. 2020 • 33 min read

Photo by Cookie the Pom / Unsplash

Din cauza perioadei industriale, în care educația a fost înlocuită cu dresajul, acum ne vine greu să mai facem distincția între acestea. Dacă ne gândim însă că educația presupune libertate, sigur că tot ce duce la dependența de vreo autoritate, la supunere și la neasumare, nu are cum să-i aparțină. De asemenea, putem identifica dresajul atunci când recunoaștem una dintre tehnicile sale caracteristice: condiționarea, recompensa și pedeapsa, motivația extrinsecă, preluarea inițiativei, înspăimântarea, manipularea, subordonarea.

Orice educator are nevoie să înțeleagă că educația nu este manipulare, nu este subordonare și nu este dresaj. Educația este cea care eliberează omul, în condiții de siguranță, de propriile lui neștiințe, neputințe și dependențe pentru o asumare responsabilă de sine.

Dresajul dezumanizează și îndreptățește reacțiile copilului în același registru: al agresivității brute, directe, fără elaborări specific umane.

Dresajul sparge legătura dintre acțiune și consecința ei și încearcă supunerea și dependența copilului de către adultul–dresor. Copilul nu e îndemnat să înțeleagă consecințele actelor sale, ci efectele pe care acestea le au asupra adultului responsabil pentru el. Se creează astfel o unitate simbiotică în care adultul va fi mereu cel responsabil, iar copilului nu-i rămâne decât să se supună.

Pe termen lung, dresajul din copilărie, formează oameni cu personalități dependente de o autoritate, oameni manipulabili și incapabili de decizie și de asumare. Acești oameni nu pot fi nici responsabili, nici creativi și nici implicați pentru a îmbunătăți lumea în care trăiesc și pentru asumarea propriei vieți. Mai mult decât atât, oamenii dresați în copilărie vor avea tentația să perpetueze această cutumă, vor reduce toate relațiile din viața lor la la singura relație pe care o cunosc: relația de putere. Prin dresaj îi privăm pe copii de un atașament sigur și îi aruncăm într-o lume polarizată între dominatori și dominați. Efectele sunt grave căci dezvoltarea emoțională nu poate fi posibilă în aceste condiții și toate relațiile vor fi afectate.

Este vital pentru sănătatea noastră individuală și socială să observăm diferențele și să ne oferim nouă și celorlalți beneficiile educației.

Educație sau dresaj?

Un profesor poate spune: „Dacă nu pun note, cum îi pot stimula pe elevi să învețe? Dacă nu-i ameninț că le dau test, cum pot fi sigur că vor învăța? Dacă nu îi laud și dacă nu-i dau exemplu pe unii copii, cum le pot oferi repere?”

Sunt atitudini care arată că acest profesor pleacă în concepțiile sale de la câteva premise greșite. El subestimează copilul, considerând că nu este curios, că nu îi place să se implice și să cunoască lumea în care trăiește, că nu dorește să se formeze pentru a-și atinge potențialul. De asemenea, acest profesor se subestimează pe sine, considerând că nu poate face plăcută activitatea de formare a copiilor și că nu le poate trezi curiozitatea și interesul. Totodată, el supraestimează metodele coercitive care dau rezultate minime și doar pe termen scurt și care generează supuși, nu oameni care gândesc liber.

Sigur, oamenii supuși dresajului nu mai pot gândi și alte posibilități. Felul în care am fost formați își pune traumatizant amprenta și ne forțează să intrăm într-un cerc vicios pentru a da mai departe leapșa dresajului. Dar, tocmai pentru că am trăit astfel, putem să ne dăm seama cât de nocive sunt efectele și cât de necesară e revenirea la respectul pentru natura umană din educație.

Făcând educație și nu dresaj nu doar le oferim copiilor perspectiva dezvoltării libere, dar ne-o oferim și nouă în același timp. De asemenea, formându-i astfel pe copii, ne așteptăm ca și ei să ne trateze la fel.

Un prim pas al schimbării este gândirea reflexivă. Să ne gândim înainte de a face. Să nu acționăm în virtutea inerției și să reflectăm asupra gesturilor noastre mici, dar cotidiene:

„Ce cred că obțin dacă țip la copii, dacă le vorbesc pe un ton agresiv, dacă îi ironizez, dacă le arăt ce nu pot și ce nu știu? Chiar cred că în acest fel îi îndemn să fie mai dornici să se formeze?”

„De ce ar trebui copiii să nu se miște, să nu vorbească, să nu mănânce, să nu bea apă în clasă? De unde ideea că adulții ar trebui să le controleze copiilor nevoile fiziologice?”

„De ce credem că e necesară ridicarea a două degete pentru a cere voie la baie sau pentru a-și cere dreptul de a vorbi? Unde în viața reală se practică aceasta? Pentru ce lume îi pregătim pe copii”?

„De ce copiii intră în școala lor pe ușa din dos, urcă pe scara din spate, stau în bănci înșirați cu spatele unii la alții și cu fața la catedra impunătoare care tronează în fața lor? Prin acestea vreau să-i ajut să-și formeze stima de sine, să învețe să colaboreze între ei și să se respecte?”

„De ce ignorăm întrebările copiilor pentru a preda anost conținuturi neinteresante care și pe noi ne plictisesc? Așa vrem să le trezim interesul?”

„De ce le punem note fără să le explicăm criteriile de evaluare, de ce îi comparăm cu colegii? Așa vrem să înțeleagă ce competențe au pentru a și le dezvolta? Așa vrem să-i ajutăm să se centreze pe propria lor formare și pe sprijinirea colegilor?”...

Iată doar câteva întrebări simple asupra unor obișnuințe din școală pe care, dacă ni le punem, începem să vedem cât de tributari suntem felului în care am fost crescuți.

Agresivitatea din dresaj

Dresajul instituie o legătură negativă prea puternică între profesor și copil, făcând imposibilă desprinderea.

În dresaj, plecăm de la anumite premise care, la o sumară analiză, se dovedesc greșite:

a) Ne interesează doar comportamentul, nu și gândurile sau sentimentele copilului. Or, comportamentele copilului fie sunt oglindiri ale mediului, fie sunt manifestări ale unor profunde trăiri care au nevoie să fie comunicate și înțelese de către ceilalți. Oare oamenii care suntem și oamenii cu care lucrăm se pot reduce doar la comportamentele lor manifeste?

b) Ne concentrăm doar pe manifestări și nu ne putem problema cauzelor generatoare. Dar cum putem întări sau schimba ceva, dacă nu știm care e cauza generatoare? Oare nu suntem îndemnați să acționăm orb, fără să înțelegem cauzele și fără să putem anticipa consecințele?

c) Considerăm că noi știm ce e mai bine pentru cel implicat. Cum putem ști ce e mai bine pentru un copil în evoluție, când facem abstracție de natura dezvoltării sale psihofiziologice? Cum putem ști ce e mai bine pentru formarea unui copil acum, când habar nu avem cum va evolua societatea până când el va deveni adult? Cum putem ști ce e mai bine pentru altcineva, când, putem lesne observa, că nici pentru noi nu știm ce e mai bine? Oare nu este o responsabilitate prea mare și prea nedreaptă pentru un educator?

d) Nu apreciem și nu înțelegem, vrem doar schimbări pe care le considerăm benefice. Cum ar putea avea un copil o atât de mare încredere în noi încât să facă schimbările pe care i le cerem, dacă nu-l apreciem așa cum este, dacă nu-i prețuim copilăria, dacă nu ne străduim să-l sprijinim?

După cum vedem, dresajul înseamnă superficialitate, neînțelegere, impunerea unor schimbări, dar mai ales lipsă de libertate de ambele părți. Profesorul își arogă rolul de a fi responsabil pentru evoluția copilului. Iar copilul este desconsiderat, neînțeles și supus. Este o legătură agresivă în care ambii se simt împovărați unul de celălalt, dar nici nu se pot descurca independent. Ambii ajung să aibă nevoie de această simbioză. Răbufnirile violente, din cele două părți, arată cât de grea este o astfel de relație în care nimeni nu evoluează, în care nimeni nu se simte valoros în sine.

Tehnici ale dresajului și contrapoderea lor educativă

Odată cu epoca industrială, școala a început să semene tot mai mult cu o fabrică de format copii pe bandă. Copiii erau înregimentați în clase și tratați grosier, toți de odată, toți la fel. Tehnicile dresajului erau considerate mai eficiente căci ele reușesc să formeze simplu comportamente dezirabile social și să le elimine pe cele indezirabile. Aceste tehnici, atât de eficiente în gestionarea comportamentelor animale și umane deopotrivă, eșuează lamentabil când este vorba despre evoluția omului spre responsabilitate, inițiativă, asumare, inovație și creativitate.

Lumea umană a evoluat exclusiv prin capacitatea inventivă a membrilor săi. Cum prin dresaj, oamenii devin buni executanți, incapabili de creativitate sigur că acest tip de formare nu pare cea mai bună opțiune.

La nivel individual, cu toții ne dorim să fim fericiți, iar pentru aceasta aven nevoie de libertate. În istoria umanității se vede cum piramida lui Maslow este mereu răsturnată atunci când li se încalcă oamenilor dreptul la independență. Cum dresajul presupune dependență obedientă, cum ar putea fi acesta o cale acceptabilă pentru formare?

Pentru a putea elimina dresajul car s-a insinuat în educație, este nevoie să-i identificăm tehnicile în cadrul cutumelor noastre cotidiene și să descoperim calea naturală a educației.

Condiţionarea

Este o formulă magică de tipul: Dacă… atunci…! care nu se referă la consecințe firești, ci la unele stabilite arbitrar și subiectiv.

Profesorul le poate spune copiilor: „Dacă nu stați cuminți în bănci, vă dau extemporal” „Dacă nu vreți să mergeți la olimpiadă, vă dau note proaste”. De asemenea, profesorul le poate da copiilor mesaje subînțelese prin atitudini și reacții: „Dacă îmi puneți prea multe întrebări, vă demonstrez că nu ați învățat și că nu știți”; „Dacă mă contraziceți, vă voi face de râs în fața colegilor”, „Dacă sunteți obedienți vă voi valoriza și va fi ușor să luați note mari”.

Condiționarea de orice fel a copilului mobilizează energia necesară dezvoltării către supraviețuirea într-un mediu ostil. Copilul natural orientat spre adaptare la lume prin identificarea consecințele actelor sale, este forțat să învețe să supraviețuiască descoperind condițiile subiective pe care i le pun adulții. Când copilul depinde de cunoașterea celor care au puterea, cunoașterea de sine și a lumii sunt lăsate pe seama unor timpuri mai pașnice. Condiționarea astfel, determină formarea unei atitudini dependente și supuse. Ea generează o permanentă cenzurare de sine în raport cu ce vor și intenționează dominatorii. Copilul va învăța să muncească steril pentru ce-i oferă ceilalți și va crește dependent de ce i se spune, de ce i se cere. Nu va mai avea bucuria studiului și nici dorința de a se cunoaște. Adultul astfel format, va fi orientat către „ce spune lumea”. Se va simți mereu judecat și se va cenzura, se va simți mereu nesigur și vinovat. Va fi orientat către ceilalți pe care îi va judeca aspru, pe care îi va invidia, cu care se va compara.

Când îi spunem copilului învață ce-ți spun eu și nu mai întreba ce te interesează pe tine, el înțelege că trebuie să fie obedient, să nu fie curios și nici interesat să experimenteze. Va observa că nu învață pentru nevoia lui, ci pentru a obține ceva de la ceilalți. Astfel se va îndepărta de conștientizarea propriei nevoi de a ști. Va deveni blazat și inert, supus și incapabil de inițiativă. În secret va deveni resentimentar, anxios, invidios și înciudat.

Condiționând, profesorul se erijează în forță stăpânitoare care este mai presus de legile naturii și ale societății din moment ce nu acestea trebuie cunoscute. El creează legături aleatorii, subiective pe care le impune în locul legilor: „Nu înveți ca să știi, ci pentru că îți dau eu note proaste”, „Nu asculți ce îți spun pentru că te interesează, ci pentru că altfel te scot la tablă ca să-ți arăt ce nu știi”, „Nu exersezi ca să fii priceput, ci pentru a nu fi certat”. Copilul înțelege că nu are încotro, că este nevoit să se raporteze la subiectivitatea adultului de care depinde și nu la realitatea lumii în care trăiește. Copilul, în mod firesc, va învăța să se muleze pe aceste subiectivități și nu va mai avea energie să se cunoască pe sine, să cunoască lumea, să se implice, să cerceteze.

În școală se practică abundent condiționarea. Bucuria de învăța ceva, de a pune întrebări, de a descoperi, de a dobândi capacități este aproape în totalitate confiscată de interesul de a înțelege subiectivitatea profesorilor. Aceștia sunt cei cercetați, reacțiile lor sunt studiate. Copiii învață să le intre „pe sub piele” sau „să le scoată peri albi” provocându-i.

Un copil condiționat are două opțiuni. Pe de o parte, are posibilitatea identificării cu adultul, adică să devină el cel care condiționează: „Dacă iau note mari vreau să primesc o tabletă”. Pe de altă parte, are confortul nedezvoltării și a dependenței. Copilul își poate asuma rolul de victimă neînțeleasă, de om pasiv, urmărit de nenoroc. Alții sunt mereu responsabili, alții să se implice, iar lui să i se spună ce să facă pas cu pas. Prin urmare, prin această atitudine pregătim o lume în care copilul nu va mai putea ieși din paradigma relațiilor de putere.

Condiționarea se practică adesea în abordarea copiilor cu diverse tulburări. Se pune mai presus de orice, integrarea socială care pleacă de la premisa existenței unor manifestări acceptabile în comunitate. Pentru obținerea unor comportamente sociale adecvate se plătește cu chinul copiilor care ar merita mai mult respect și mai multă grijă. Poate ar fi cazul să-i ajutăm pe membrii comunității să fie mai toleranți și mai deschiși. Copiii cu deficiențe, ca toții copiii de altfel, au nevoie să se poată manifesta individualizat atâta vreme cât nu fac rău altora sau lor înșiși.

Condiționarea s-a așezat artificial în locul anticipării consecințelor actelor proprii. Această înlocuire a explicării funcționalității lumii cu reguli arbitrare impuse poate să vină fie din prostie, fie din rea voință. Când nu știm să-i explicăm copilului legile lumii în care trăiește, pare mai simplu să-i impunem regulile noastre subiective. De asemenea, atunci când vrem să supunem copilul și să-l facem dependent de noi, îi impunem reguli care nu au sens pentru el.

Scopul educației este formarea independenței copilului și nu supunerea lui. Deci, este absolut necesar ca profesorii să înțeleagă și să poată prezenta copiilor legile naturale și sociale ale lumii pentru ca ei să reușească să anticipeze consecințele actelor proprii. Anticiparea consecințelor actelor proprii și exersarea lor în condiții de siguranță vor permite formarea unor personalități asumate și responsabile.

Constrângerea

Constrângerea este în tărâmul lui „trebuie”, lui „nu ai încotro”. În primul plan, apare o relație de dominație în care profesorul se impune copilului, nu pentru că este mai experimentat, ci pentru că este mai mare și mai puternic. Observăm că, în fapt, această atitudine impune în social legea junglei, legea celui mai puternic fizic.

Profesorul cere supunerea copilului profitând de un raport de forțe care îl avantajează: „Trebuie să faci ce îți spun eu pentru că ești în puterea mea!”. Copilul acceptă aceste impuneri nu pentru că le înțelege importanța, ci pentru că se teme să nu dezamăgească, să nu fie umilit, să nu se descopere prost și neputincios.

Riscul este ca relația formatoare dintre adult și copil să se transforme într-una de luptă: „care pe care”. De asemenea, preluând exemplul profesorului, și copilul va deveni constrângător. Va fi agresiv cu copiii mai mici sau mai nesiguri, va fi năzdrăvan cu profesori mai puțin autoritari.

În perspectivă, un risc major este o adolescența zbuciumată a copilului crescut astfel. Simțind cum forța sa sporește, copilul poate începe să-și revendice rolul celui puternic care poate aboli orice regulă, care poate face totul de-a-valma fără chibzuință, care îi poate pune pe adulți în situații fără ieșire. Adolescentul își poate face lui înșiși rău pentru ca adulții să sufere și să se simtă vinovați.

Copilul crescut în constrângeri autoritariste devine un adult implicat în lupte de putere. Cu toți cei mai slabi ca forță fizică sau ca poziție se va purta nemilos și fără respect. Iar, cu toți cei considerați superiori va adopta poziții submisive. Acesta este unul dintre motivele violenței împotriva femeilor văzute ca fiind „sexul slab”, a copiilor care sunt ușor de dominat fizic, a agresivității stradale, a lipsei de respect față de bătrâni. Așa se explică de ce sunt tolerați conducători abuzivi, de ce asistăm pasivi la diverse nedreptăți sociale. Oamenii crescuți în legea junglei, sigur că o interiorizează și se vor conduce după ea.

Constrângerea înlocuiește de fapt autoritatea inexistentă a adultului. În locul autorității se instalează autoritarismul care constă în impunerea cu forța prin pârghii de constrângere a legii celui mai puternic. Diferența dintre autoritate și autoritarism constă în faptul că prima asigură, iar a doua atitudine supune.

Educația are nevoie de autoritatea profesorului pentru ca el să poată structura și crea un mediu de siguranță în care copiii să-și exerseze libertatea. Mediul educațional susținut de autoritatea profesorului îi asigură pe copii că nimic rău nu li se poate întâmpla în procesul formării. Pot exersa, pot experimenta, pot lua decizii, pot greși, pot explora pentru a se descoperi pe ei, pe ceilalți și lumea din jur. Orice ar face copiii au nevoie să se simtă asigurați că nu vor fi lăsați să facă rău lor sau altora. Copiii, ca și adulții, au impulsuri agresive pe care au nevoie să învețe să și le cunoască și să și le gestioneze. Ei au nevoie să fie păziți de propriile lor impulsuri distructive și ajutați să găsească modalități acceptabile social de a-și manifesta agresivitatea.

Prin urmare, autoritatea profesorului este cea care menține un mediu educativ de siguranță și de libertate. Regula de bază în educație, ca și în medicină și psihoterapie, este „primum non nocere” (lat.= în primul rând, să nu faci rău). Această regulă este respectată de către profesor și impusă de el, cu fermitate blândă, și copiilor. De aceea autoritatea ne slujește pentru a asigura și nu pentru a supune!

Argumentul autorităţii

Exprimarea „Faci cum îți spun eu pentru că eu știu mai bine!” are rolul de a marca o relație verticală. Adultul are superioritatea forței, a experienței, a vârstei, a banului, iar copilul nu are încotro și trebuie să se supună.

Pentru a nu mai perpetua în educație o relație de putere este esențial să facem distincția între autoritate și autoritarism. Căci în educație autoritatea este necesară, iar autoritarismul este nociv.

Adultul se impune autoritarist doar dacă este nesigur și infantil. Un om cu adevărat puternic nu face uz de forța sa cu cei mai slabi pentru demonstrație. Din această poziție de recunoaștere a slăbiciunii sale, adultul nu mai poate asigura copilul și nici nu-i poate oferi un exemplu fericit.

Autoritarismul profesorului este un fel de exoschelet care se formează când nu există „o coloană vertebrală”. Autoritarismul ține de apelul la pârghii externe de putere prin care se intenționează supunerea copilului. Acestea sunt cele date de autoritatea altora (directorul, părinții, dirigintele, consiliul profesoral) sau de elemente de coerciție (catalogul, premii, teme, teste). Spre deosebire de autoritarism, autoritatea profesorului este maturitatea acestuia de a impune un cadru de siguranță în care copiii să se simtă la adăpost.

Dacă profesorul nu este asigurător și, mai mult decât atât, realizează și o relație de putere cu copii, el pune bazele unui climat nesigur. Un astfel de climat îi determină pe copii să fie într-o stare de alertă pentru a se apăra de pericole neprevăzute. Ei vor fi agitați și agresivi și nu vor avea liniștea necesară pentru explorare și formare. Copiii sunt atrași de nesiguranța profesorului și se concentrează pe evidențierea ei pentru remediere. Dacă profesorul nu ia măsuri, copiii nu se pot liniști. Dacă profesorul se angajează în lupte pentru putere, copiii se vor înregimenta automat în luptă, iar profesorul nu are nicio șansă. Copiii luptă pentru libertatea lor nu pentru a supune, deci își vor folosi toată energia. Sigur că în acest război, câștigul bătăliilor este important și nimeni nu se ocupă de dezvoltare.

Profesorul are nevoie să-și folosească autoritatea pentru a impune ferm și blând limite asigurătoare. Aceste limite îi asigură pe copii că nu pot face rău nici mult, nici puțin; nici fizic, nici psihic, nici lor, nici altora. Iată regula de bază în educație care necesită autoritatea profesorului! Când copiii au un mediu de siguranță apărat de autoritatea profesorului ei își pot concentra întreaga energie pentru dezvoltare și explorare. Se vor simți în siguranță și apărați și nu vor avea nevoie să fie agitați și anxioși, agresivi și recalcitranți.

Pedeapsa şi recompensa

Dictonul este: „Cine ascultă va fi recompensat, cine nu, va fi pedepsit!”

Prin recompensă și pedeapsă se desface legătura de înțelegere dintre actele copilului și consecința lor firească.

Copilul vine la școală pentru că aici, oameni care știu, îi pot satisface curiozitatea de a înțelege lumea în care trăiește. Aici se poate bucura de congeneri pe care îi poate cunoaște și se poate cunoaște în relațiile cu ei. Aici își poate forma abilități care îi vor permite să fie mai independent în lumea asta și să se bucure de a mai mult.

Dar dacă aceste așteptări naturale ale copilului îi sunt frustrate prin deplasarea prin recompensă și pedeapsă? Atunci copilul va constata că la școală nu vine ca să știe și să înțeleagă, ci ca să ia calificative, note și premii pentru a satisface dorințele unor adulți. Va vedea că la școală nu vine să se cunoască pe sine în relații și să se bucure de ceilalți, ci pentru a competiționa, pentru a demonstra cu orice preț că este și el măcar un pic valoros. Va observa că nici competențele pe care și le formează el nu sunt importante decât dacă sunt valorizate de alții, dacă le sunt plăcute profesorilor.

Sigur că toate acestea îl determină pe copil să ajungă dependent de aprecierea celor din jur, incapabil să facă ceva pentru sine, lipsit de energie și de inițiativă. Motorul acțiunilor nu mai poate fi unul intern când copilul este format să vrea ceva doar dacă obține „bombonica” și să evite „biciul”. Interesul de la cunoașterea lumii se deplasează către obsesia de a obține recompensa și de a evita pedeapsa.

Copilul astfel format, este menținut infantil, la nivelul „principiului plăcerii”. Cele două principii ale dezvoltării umane: principiul plăcerii și principiul realității au fost evidențiate de către S. Freud. Când ne aflăm la nivelul principiului plăcerii, dorim satisfacție imediată și nu putem evalua situația pe termen lung, nu avem rezistență la frustrare și suntem dominați de impulsuri de moment. Copilul este natural dominat de principiul plăcerii, dar cu timpul învață că nu tot ce îi place este și bun pentru el, iar uneori o plăcere amânată poate aduce ceva mai bun în viitor. Aceste experiențe educative îl ajută pe copil să îmbrățișeze principiul realității care îi dă perspectiva unui timp mai larg, care îl scoate din impulsivitate și din starea de frustrare.

Prin recompensă și pedeapsă însă este întărit principiul plăcerii și copilul este forțat să nu evolueze. Copilul nu este încurajat să cerceteze legătura dintre cauze și consecințe. El este obligat să-și înțeleagă actele, raportându-se doar la reacțiile subiective ale adultului. Această abordare sigur că îl face dependent și lipsit de stima de sine că se poate descurca în lumea aceasta.

Pedeapsa este neplăcută și prin natura sa îl face pe copil să o evite, să o refuze, să se revolte și să se departajeze de ea. Există însă riscul ca pe viitor, fostul copil pedepsit să ajungă un om care, fie se identifică cu agresorul pedepsitor, fie își conservă atitudinea de victimă care suportă pasiv pedeapsa.

Recompensa este mai rea decât pedeapsa, căci, plăcută fiind, poate înrobi foarte tare. Nemulțumirea permanentă a copilului, indiferent cât de multe lucruri i-am oferi, ne spune exact aceasta: orice lucru primit este frustrant căci el vine în locul unei nevoi neîmplinite și conține în sine o cerere.

De exemplu atunci când îi oferim copilului o hăinuță sau o carte putem obține din partea lui o dezlănțuire de frustrare. Aceasta pentru că, pe de o parte cadoul nostru a abătut atenția de la o nevoie a lui pe care voia să o comunice: nevoia de a îmbrățișat, de a fi ascultat, de a primi atenție, de a se juca. Pe de altă parte fiecare dar conține o cerință, copilul simte că va fi obligat să poarte haina sau să asculte citirea cărții.

Copilului ne arată, prin manifestări de frustrare, dificultatea în care se află când este nevoit să-și trăiască viața pentru a-i mulțumi pe ceilalți și nu pentru sine.

Întreaga viață a omului care a fost crescut cu recompense se poate structura ca o goană după câștiguri de tot felul. Omul ajunge să nu se mai întrebe ce vrea, ce-și dorește, ce i se potrivește, ce nevoi are. El se va centra pe descoperirea a tot ce-i poate aduce un câștig indiferent de costurile personale. Poate ajunge să depindă de oameni care gratulează, va căuta recompense din ce în ce mai mari și va fi extrem de nemulțumit cu orice ar primi.

Dacă am fost crescuți cu recompense, ca adulți vom căuta un serviciu cu un salariu mare, nu unul care să ne placă. Vom încerca să facem ce ni se cere pentru a obține gratulări și nu ceea ce credem că trebuie și ni s-ar potrivi.

În utilizarea pedepsei și recompensei, legarea de cel care operează „biciul și bombonica” este evidentă. Riscul unor tulburări de comportament este mare: copilul va solicita recompensa, iar dacă nu o va primi, va provoca adultul pentru a obține reversul: pedeapsa.

În școală întâlnim pedepse și recompense la tot pasul: notele, calificativele, premiile, bursele, toate sunt astfel gândite.

Dacă înlocuim curiozitatea de a ști și bucuria de a experimenta a copilului cu dorința adulților ca ei să colecționeze note mari și premii, este ca și cum le-am spune: nu formarea voastră este importantă, ci supunerea față de noi. Sigur că în aceste condiții, copilul, pentru a-și păstra independența, va refuza într-un mod sănătos școala, regulile sociale și chiar familia.

Recompensa și pedeapsa sunt elemente de motivare extrinsecă ce tind să înlocuiască motivația intrinsecă a copilului pentru formarea sa. Motivația interioară a copilului ține de forța lui vitală, de nevoia lui de a se adapta lumii, de a se dezvolta și de a deveni independent. Motivația extrinsecă, înlocuiește motivația intrinsecă, oprind-o brutal. E ca și cum i-am spune copilului că nu pentru el trebuie să trăiască, ci pentru noi, așa cum vrem noi și cum îi arătăm. Sigur că se opune! Copilul nu se opune educației, ci felului în care noi vrem să-l supunem în loc să-l ajutăm să se elibereze de ce nu știe și de ce nu poate.

Educația este aceea care valorizează nevoia de formare a oamenilor, care îi ajută să se descopere și să se dezvolte. Prin educație copilul devine liber căci poate înțelege lumea în care trăiește și își poate forma abilități pentru a se descurca în ea. Este evident că orice copil are nevoie de educație și va fi avid să învețe și să se formeze. Motivația copilului se poate vedea prin curiozitatea lui, prin spiritul de cercetare și de explorare, prin nevoia de a se juca și prin tentația de a încerca lucruri noi. Prin urmare, nu avem de ce să ne preocupăm „să motivăm” copilul, să-l „determinăm” să facă ceva sau altceva. Ar fi nevoie doar să-i înțelegem și să-i susținem motivația existentă răspunzându-i întrebărilor, oferindu-i cât mai multe ocazii de joc pentru experimentare, pentru relaționare, pentru exersare a unor abilități, pentru descoperire și pentru creație.

Comparaţiile între copii

Este reprezentativă bine cunoscuta expresie: „Ia uită-te la copilul acela (frate, coleg, vecin, prieten)! El de ce poate și tu nu?”

O astfel de remarcă nu îl poate face pe copil mai cuminte, mai ascultător sau mai silitor. Însă cu siguranță îi va trezi anxietatea, frustrarea, dorința de răzbunare.

Fără să fie conștient, profesorul folosește comparația tocmai pentru a abate atenția copiilor de la el. Și profesorul se poate simți intimidat să relaționeze de o dată cu mai mulți copii. Cu cât este mai centrat pe o relație de putere, cu atât se va teme că va fi zdrobit de puterea adunată a copiilor. Cu cât este mai puțin competent cu atât se va teme că va fi descoperit de copii. De aceea, pentru a abate atenția de la sine, poate genera zâzanie între ei conform dictonului „divide et impera” (lat.=dezbină și stăpânește).

Comparația pleacă de la ideea că ar fi un standard general pe care oamenii ar trebui să se străduiască să-l atingă. Dacă acest standard devine întruchipat de un membru al comunității atunci toată forța agresivă a grupului se va coaliza pentru distrugerea lui: „Dacă îl distrugem exemplul, atunci vom fi liberi, nu vom mai fi comparați!”. Exemplul biblic cu Abel și Cain, este elocvent.

Diferențele dintre copii sunt majore și de aceea compararea lor nu poate fi de ajutor.

Sigur că nimeni nu poate să gândească un efect pozitiv al comparației: „dacă îl compar pe acest copil cu colegul său mai studios, va învăța mai mult”. Atunci de ce nu îi spunem partenerului: „Ia uite ce bine arată sau câștigă colegul tău, nu ai putea să arăți și tu și să câștigi ca el?”... După o astfel de exprimare, ne așteptăm ca partenerul nostru să se mobilizeze să facă sport și să găsească oportunități de afaceri? Sigur că nu, ne așteptăm ca el să ne spună rațional: „De ce nu ești într-o relație cu el, dacă tot îți place?”. Copilul însă nu are nici maturitatea și nici independența aceasta. El doar se simte neplăcut și nedorit și de aceea devine frustrat.

Comparația, naște în copii trei reacții principale.

a) „Distrug ce nu pot avea”

Este o reacție de manifestare violentă a frustrării orientată către distrugerea unuia dintre termenii comparației pentru a scăpa din situația percepută ca fiind nedreaptă. Obiectul distrugerii poate fi colegul dat exemplu care devine ținta invidiei și ale cărui realizări vor fi sabotate. Obiectul distrugerii poate fi și copilul comparat care își va devaloriza singur potențialul și își va demonstra că nu e în stare. De asemenea, obiectul distrugerii poate fi profesorul comparator care va fi comparat cu alți profesori care sunt mai pricepuți, mai îngăduitori, mai buni. Odată pornit tăvălugul agresivității, invidiei și răzbunării, greu mai poate fi oprit. Copilul frustrat se poate lansa într-un tumult de nemulțumiri și de emoții dificil de gestionat precum furia, răzbunarea, nedreptatea, revolta, neputința, invidia. Se poate observa cum interesul copilului se mută de la sine la celălalt, iar energia constructivă devine distructivă.

b) „Strugurii sunt acri”

Este o reacție de manifestare pasiv-agresivă a frustrării. Copilul poate devaloriza pentru sine termenul comparației, convingându-se că nu este nimic bun pentru sine în exemplul care i s-a oferit. Copilul se devalorizează și pe sine mulțumindu-se să fie „nepriceput, prostuț, leneș, năzdrăvan sau netalentat” după cum îl etichetează profesorului. De asemenea, și domeniul va fi devalorizat: de ce să bată zadarnic la porți închise când își pot direcționa energia către alte domenii de interes. În acest caz, interesul copilului se transformă în dezinteres, iar energia constructivă este conservată, nu este cheltuită în van.

c) „Lupta pe viață și pe moarte”

Este o reacție în care copilul se mobilizează excesiv pentru a demonstra, cu orice preț, reușita. Copilul își concentrează subiectul comparației toate resursele care îi sunt necesare dezvoltării. Amână orice interes și orice dezvoltare pentru a câștiga lupta, pentru a deveni erou. Copilul își manifestă frustrarea prin mobilizarea demonstrativă și îndârjită. Copilul nu simte că este bun așa cum este și că lumea îi aparține. El crede că trebuie să-și câștige un loc în lumea aceasta și să demonstreze că este și el bun la ceva. Prin aceasta, copilul ne arată cât de rănită îi este stima de sine, cât de nesigur se simte și cât de singur. În acest caz, interesul de dezvoltare al copilului este subsumat interesului adulților, iar energia vitală a copilului este folosită pentru a câștiga lupta comparației.

Indiferent ce cale aleg copiii, niciuna nu îi ajută să se dezvolte și să-și atingă potențialul. Comparația le risipește energia și-i orientează către ceilalți. Copiii ajung să-i judece ce fac alții, în loc să construiască ei înșiși; ajung să-i invidieze pe ceilalți în loc să-și împlinească potențialul lor; ajung să-i saboteze pe alții în loc să creeze; ajung să se ghideze după „gura lumii” în loc să-și vadă de treaba lor.

Profesorul îi compară pe copii când el însuși e nesigur, când simte că nu-și poate distribui atenția către fiecare în parte pentru a-i remarca potențialul. Fiecare copil vine cu ceva special în relația educativă, fiecare copil e creativ și inventiv. Numai că profesorul are datoria să-l înțeleagă și să-l stimuleze pe fiecare copil așa cum are nevoie. Aceasta necesită timp, atenție, răbdare și cunoaștere psihopedagogică. Poate părea dificil să vedem potențialul în fiecare copil și să-l ajutăm să și-l dezvolte. Altminteri însă, nu putem spune că facem educație.

Competiția ca pârghie a dresajului se impune în locul colaborării din educație. Educația îi învață pe copii nu să competiționeze, ci să se susțină unii pe alții, să închege grupuri de întrajutoarare și de cooperare pe principiul: „unde-s mulți/ puterea crește”. Copiii cooperând se bucură de succesul altora, de bucuria de a fi împreună, de siguranța de a face parte dintr-un grup și de a-și aduce aportul.

Culpabilizarea

Adesea auzim învinovățiri ale copilului: „Uite cât m-am străduit pentru tine și tu nici tema nu ți-o faci!” „Părinții tăi muncesc să te întrețină, iar tu întârzii la ore.” „Lucrarea asta e prea bună, de unde ai copiat-o”.

Legătura prin vinovăție este cea mai puternică și cea mai agresivă dintre toate. Așa se face că relațiile configurate astfel sunt marcate de violențe și de abuzuri.

Copilul oricum se simte „buricul pământului” datorită gândirii sale magico-egocentrice. Conform acestei gândiri, tot ce se întâmplă în jurul, crede că i se datorează pentru că se leagă de unele dorințe și temeri ale sale.

Omul are o gândire magică atâta vreme cât nu poate înțelege legătura dintre realitate și sine. Prin ce pârghii, acțiunile sale au efecte asupra lumii? Cum se face că lumea din jur îi generează atâtea emoții? Sigur că aceste legături sunt intuite de copil înainte de a putea fi înțelese în complexitatea lor.

Dacă noi adulții, în loc să-l ajutăm pe copil să înțeleagă aceste legături de cauzalitate, profităm de gândirea lui magică pentru a-l manipula, sigur că nu-i ajutăm formarea spre independență.

Pe de altă parte, nici noi adulții nu suntem mai breji. Și noi ne grăbim să ne simțim vinovați și să învinovățim. Înainte de a înțelege o situație, de a-i vedea oportunitățile și soluțiile remediale, ne năpustim să căutăm vinovați.

Când legăturile de vinovăție dintre noi adulții și dintre noi și copii sunt atât de puternice, cum am putea să-i ajutăm pe copii să fie independenți și responsabili. Cum să își asume copiii consecințele actelor lor când noi îi învinovățim? Cum să fie ei responsabili când nu sunt lăsați să repare, să remedieze, să descopere oportunități?

Învinovățindu-i pe copii îi împingem să ascundă, să se simtă rușinați, să nu se asume, să mintă, să dea vina pe alții, să nu aibă curajul inițiativei.

Educația este pentru formarea copilului, este pentru bucuria devenirii și nu are de ce să folosească vina și cearta. Copilul are nevoie de profesori securizanți care să-l ajute să acumuleze experiență, să constate că, în realitate, sunt lucruri care stau în puterea lui și lucruri care nu țin de sine. Făcând această distincție, copilul poate fi încurajat să ia decizii și să se adapteze.

Copilul are nevoie să decidă, să-și asume consecințele, să dețină controlul în unele situații și să se adapteze în altele. Are nevoie să greșească, să se răzgândească, să renunțe și să repare. Cum își poate asuma copilul responsabilități când nu este lăsat să decidă și când adultul este cel care deține controlul? În educație, doar exersarea libertății responsabile a copilului este cea care dă roade.

Confiscarea inițiativei copilului

Copilul este cel care are nevoie să știe, de aceea întreabă. Copilul este cel care are nevoie să-și exerseze abilități, iar profesorii le creează un cadru sigur. Copilul este cel care are nevoie de educație, iar adulții i-o oferă.

Când inițiativa copilului este confiscată, nu se mai face educație, iar procesul se transformă într-unul de formare socială, în cel mai bun caz. Când i se oferă copilului răspunsuri la întrebări pe care nu și le-a pus, când i se stabilește ce are de studiat și de exersat, sigur că se simte dat la o parte din propria sa educație. Sigur că începe să refuze.

Educația este specială pentru copil, pentru nevoile lui de formare. Dacă tocmai copilul este ignorat în acest proces, el învață că nu contează, că nu e valoros așa cum este. Dacă orice vrea copilul nu se poate acum, nu e bine pentru el, nu i se potrivește, nu-l ajută în viață, înțelege că trebuie să se schimbe drastic pentru a deveni acceptabil. Cum putem să-l ajutăm pe copil să aibă încredere în sine, să fie implicat și să aibă inițiativă, când îl încurajăm să fie supus și să asculte? Cum îi putem cere unui copil să devină responsabil, creativ și plin de inițiative, când nu este lăsat să se exprime, să întrebe, să ia decizii și să se asume?

Evident că nu putem ajuta copilul să fie liber și creativ dacă îi distrugem stima de sine și inițiativa, dacă îl tratăm cu lipsa de respect și de independență pe care o presupune dresajul.

Înspăimântarea

Mintea noastră, atunci când suntem relaxați, funcționează multifocal: gândurile ne sar de la o un subiect la altul, ne mișcăm, gândim și vorbim în același timp. Facem mai multe lucruri diferite, iar creierul nostru este mereu pregătit pentru găsirea unor legături neașteptate care ne pot duce spre inovație și creativitate. Metaforic spus, atunci când suntem relaxați nu simțim nevoia de a merge pe o cărare sigură și luminată, ci ne plimbăm în voie prin tot locul.

Singurele momente în care ne concentrăm exclusiv pe un subiect sunt cele în care fie suntem dominați de frică, fie suntem pasionați. Cum este mai greu să le trezească pasiunea copiilor, profesorii au observat că dispun de toată atenția lor dacă îi sperie. Așa s-a instaurat de câteva generații o „școală a fricii” în care copiii sunt speriați cu teste, cu note, cu teme, cu scosul la tablă, cu făcutul de râs în fața clasei, cu examene și câte și mai câte.

Copiii crescuți astfel, ajung adulți anxioși care nu mai pot trăi altfel. Pentru a-și crea descărcările de frică și de furie cu care s-au obișnuit vor intra în conflicte, se vor victimiza, vor agresa, vor imagina spaime de tot felul. Vor deveni anxioși și panicați, agitați sau depresivi. Vor da și ei mai departe „leapșa spaimei”.

Copiii care sunt înspăimântați învață să sperie și să se înfricoșeze. Ei nu-și pot folosi energia creativ și constructiv când sunt permanent în alertă pentru supraviețuire. Efectele pe care le are înspăimântarea copiilor în școală sunt devastatoare.

Frica este o pârghie evidentă a dresajului căci educația nu este compatibilă cu aceasta. Educația îi permite omului să se asigure prin cunoaștere împotriva fricii de necunoscut, prin colaborare împotriva fricii de a fi singur, prin creație împotriva spaimei de moarte și prin invenție împotriva spaimei de pierdere a integrității. Deci, educația este un leac pentru spaimele noastre, în timp ce dresajul este o sursă de înspăimântare pentru manipulare.

În timp ce frica ne concentrează atenția și energia pentru supraviețuire în condiții de pericol, educația ne permite liniștirea în fața fricii și relaxarea necesară dezvoltării și manifestării creative. Educația creează cadru și pentru concentrarea pasională pe un subiect care presupune obsesia îndrăgostitului bucuros să se dezvolte, să cerceteze, să descopere, să creeze.

În timpul pandemiei de Corona virus am observat și reacțiile decidenților și pe ale noastre. Școala fricii în care am crescut cu toții i-a determinat pe decidenți să instaureze controlul strict, lipsit de logică, bazat pe sporirea spaimei. A fost un bun moment să observăm că înlocuirea educației cu aceste tehnici de control nu dă roade. În situațiile dificile de viață nu ne mai ajută ce am învățat într-o școală în care era semănată frica în locul dorinței, în care se impunea ascultarea oarbă în locul formării capacităților de asumare și decizie.

Copiii speriați în școală tind să ajungă oameni care nu mai știu să trăiască fără frică. Orice situație care ar necesita mai multă grijă și prudență trezește îngrijorare și anxietate. În locul unei atitudini constructive apar stări de vinovăție și de învinovățire haotică a unora sau altora. Oamenii învățați să fie obedienți sunt incapabili de adaptare, de asumare responsabilă și de a găsi soluții când se confruntă cu neprevăzutul. Prin urmare, frica naște monștri și totuși este practicată.

Frica este o pârghie a dresajului care apare atunci când relația educativă e transformată într-una de putere și de control. Cel mai adesea, luptele de putere sunt inițiate de victime ale unor alte lupte. Astfel putem observa că profesorul a fost și el victima școlii fricii, iar în prezent se simte amenințat pentru postul său. Profesorul care sperie este el însuși speriat de faptul că ar putea pierde controlul și ar fi copleșit de copii, că ar putea să fie tras la răspundere pentru dezordine sau pentru că nu și-a făcut treaba. Profesorul țipă la copii când e copleșit, îi amenință când se simte amenințat, îi agresează prin evaluări și ironii când el însuși se simte devalorizat.

Astfel, mediul școlar are nevoie să beneficieze cu totul de un climat sănătos în care și profesorii să beneficieze de o formare temeinică pe care să se bazeze. E ne voie de un climat în care profesorii să fie apreciați, încurajați să inoveze și să se bucure împreună cu copiii. Profesorii nu ar trebui să se teamă de director, de părinți, de inspectori, de alți profesorii care îi șicanează, de copii care pot să-i agreseze.

Educația are menirea să ne dezvolte creativitatea, toleranța și flexibilitatea; ne pregătește să facem față oricăror situații, ne ajută să devenim oameni liberi și deci, responsabili. Aceasta însă este posibilă doar într-un mediu sănătos și sigur pentru toată lumea: și pentru copii, dar și pentru profesori. Într-un mediu sufocat de lupte pentru putere, de cutume absurde și de agresiuni de tot felul, copiii nu au liniștea de a se forma, ei trebuie să supraviețuiască preluând exemplele din jur.

Șantajul emoțional

Copiii au nevoie de relații cu oamenii din jur pentru a supraviețui. Ei nu se pot simți în siguranță pentru a se dezvolta dacă nu beneficiază de relații umane în care să se descopere, pe care să se bazeze, în raport cu care să construiască.

Fără relații umane, un copil nu poate trăi ca om, de aceea el ar face orice pentru acestea. Adulții din jurul copilului pot exploata disponibilitatea copilului amenințând cu întreruperea relației pentru a-și impune condițiile. Astfel, copiii pot fi șantajați emoțional pentru a face tot ce consideră adulții că ar fi bine.

„Dacă nu înveți bine, mă dezamăgești”, „Dacă nu îți faci temele, nu mai vorbesc cu tine”, „Dacă nu mergi la olimpiadă, nu mă mai străduiesc să te pregătesc temeinic”. Prin exprimări de acest tip, profesorul îi transmite copilului că relația educativă poate fi întreruptă dacă emoțiile lui nu vor primi satisfacție. Copilul înțelege că primește susținere din partea adultului doar dacă împlinește niște așteptări emoționale. Deci copilul nu se educă pentru nevoia sa personală, ci pentru a satisface adultul. De ce ar face niște achiziții pentru alții? De ce ar da curs șantajului emoțional? Cum mai poate fi obținută independența într-un context atât de dependent?

Evident că întreaga energie a copilului se pierde în ambivalența aceasta generată de două nevoi care sunt puse în opoziție: nevoia de relație și cea de independență. Este o oscilație în care și adulții sunt prinși dacă au fost dresați astfel.

Șantajul emoțional este o metodă care apare atunci când adultul nu-i poate oferi copilului în mod necondiționat o relație stabilă, sigură și ofertantă. Sigur, adultul nu are niciun motiv să-i satisfacă copilului dorințe, dar cu nevoile lui de a cunoaște și de a se dezvolta nu ar trebui să se joace. Rolul profesorului constă tocmai în satisfacerea necondiționată a nevoilor de învățare și dezvoltare ale copilului.

Fiecare copil are nevoie de educație pentru a fi liber. Dar dacă-i oferim dresaj în loc, el va refuza tocmai pentru a-și păstra independența.

Pârghiile dresajului vin să înlocuiască aspecte ale educației în contextul în care profesorul nu este conștient de ceea ce face și de efectele dresajului. Când ne este clar în ce constă dresajul și care sunt efectele sale, sigur că ni se pare mult mai ușor, mult mai natural și mult mai satisfăcător să revenim la calea educației.

Alunecarea pe panta dresajului o facem atunci când noi înșine am fost dresați și am ajuns să interiorizăm și să dăm mai departe felul în care am fost tratați. De asemenea, dresajul poate părea o soluție și atunci când nu avem pregătirea educațională necesară pentru a ne pune întrebări, pentru a reflecta la actele noastre, pentru a înțelege mecanismele educației.