Nevoia copilului de a ieși în lume
Succesul social al copilului contribuie la construirea stimei de sine și la respectul pentru ceilalți.
După vârsta de trei ani, copilul intră într-o etapă socială a existenței sale. Până acum, pentru dezvoltarea emoțională, copilul a avut nevoie de părinți atenți și grijulii dispuși să-i satisfacă nevoile, să-i modifice mediul și să-i medieze relația cu lumea. De acum, nevoilor copilului i se adaugă și acelea de manifestare independentă și de a face parte dintr-o comunitate mai largă decât familia.
Pentru ieșirea sa în lume, copilul devine dispus să-i accepte condițiile, să se schimbe. Pentru a cuceri lumea din jur, copilul se lasă cucerit de ea: învață să se adapteze, să se supună normelor sociale.
Dacă până acum copilul era interesat de lumea naturală, a fenomenelor și a obiectelor, acum este fascinat de relațiile dintre oameni. Vrea să facă parte din comunități, să se joace cu alți copii, să cunoască oameni și să înțeleagă natura relațiilor dintre ei, motivele acțiunilor lor. Copilul e fericit când este apreciat, când poate fi de ajutor, când îi este prețuită implicarea. E bucuros să comunice, să fie ca ceilalți, să aibă un program comun cu un grup constant de congeneri.
În această etapă, copilul are o mare nevoie să participe la viața socială, iar frustrarea acesteia îi afectează dezvoltarea. Nu e de mirare că devine extrem de sensibil la respingeri sau la desconsiderări, devine temător și anxios în contexte sociale. Nevoia de social și teama de excludere explică atitudinile sale ambivalente și oscilante între entuziasm și retragere, între bucurie și suferință, între încredere și teamă.
Nevoia de integrare socială
Copilul are o conștiință de sine proprie, separată de a persoanelor de îngrijire cu care se simțea în unitate. Deși are mare nevoie de părinții săi, copilul se simte deja o persoană diferită cu plăceri, dorințe, așteptări, spaime și suferințe proprii. În entuziasmul descoperirii nevoii sale de independență, copilul se autoafirmă adesea prin opoziții, refuzuri, neascultări și încăpățânări.
E perioada primelor îndoieli asupra autorității și stabilității familiei sale.
Copilul compară situația sa familială cu a celor din jur și constată că poate fi și mai bine, și mai rău. Începe să-și dorească ce au alți copii și să se teamă că ar putea pierde ce are în prezent.
Prin deschiderea către lume și prin afirmarea independenței, copilul ne arată că, pentru dezvoltarea sa viitoare, familia nu-i mai este suficientă. El are nevoie de o comunitate de semeni în care să se manifeste și căreia să-i aparțină. Mai precis, copilului îi trebuie un spațiu sigur și oportunitatea de a se implica cu succes în relații și în activități. Succesul copilului îi permite să-și aproprie noi spații, să stabilească relații, să se cunoască și să se dezvolte. Toate acestea contribuie la construirea stimei de sine care-l va ajuta pe tot parcursul vieții să facă față încercărilor.
Grădinița, ca instituție educativă, este foarte potrivită pentru nevoile acestei vârste. La grădiniță, copilul se implică în activități cu educatorii și cu colegii, își descoperă plăceri și bucurii, își dezvoltă abilități și învață. Succesul în activitățile de aici îl ajută pe copil să-și structureze încrederea în sine și în lume.
După vârsta de trei ani, copilul își adaugă nevoi sociale, dar aceasta nu înseamnă că nevoile sale emoționale de a se simți în siguranță, iubit și valoros trec pe planul doi. Copilul a crescut și are disponibilitate să-și satisfacă și alte interese. Dar baza fundamentală, cea afectivă, va fi mereu necesară în educație, indiferent de vârstă.
Copilul își dezvoltă interesul social în familie, în relație cu părinții și cu alți membri cu care interacționează. El preia modele de relație și exemple de procesare a experiențelor care îl vor ajuta să se raporteze la ceilalți.
Integrarea în colectivitate este pregătită în familie prin felul în care se raportează părinții la social în general și la grădiniță în particular.
Atitudini de sprijin
Părinții, prin relația pe care o au cu copilul, cu lumea și cu ei înșiși, oferă un model social care poate fi mai simplu sau mai complicat, mai liniștit sau mai dramatic. De fapt, majoritatea dificultăților parentale vin din concepții vagi și idei neclare.
O minimă reflectare asupra atitudinilor părintești ne ajută să nu mai împovărăm copilul cu cerințe nenecesare și pe noi cu roluri absurde.
Când copilul era mic ne-a învățat câte ceva despre limite. Pe măsură ce el crește însă, avem tendința să-i cerem și să impunem tot mai mult și să reflectăm tot mai puțin. De aceea, cu fiecare etapă a dezvoltării copilului e necesară o nouă clarificare privind limitele, cerințele, regulile și impunerile.
Impunem doar reguli necesare
Atitudinea noastră față de reguli poate să ne complice viața cu copilul când are potențialul să ne-o simplifice.
Regulile sunt necesare pentru a putea trăi în siguranță în societate și nu pentru a ne satisface niște interese subiective. Prin urmare, nu orice ne place, ne-am dori sau ne creează confort se poate transforma într-o regulă pe care să o impunem copilului. Orice regulă impusă are menirea să-l ajute pe copil să devină independent în lume și nu să-l supună în fața unor interese subiective!
Regulile sunt general valabile, deci vor fi, în primul rând, respectate de noi și abia apoi impuse copilului. Copilul care are un model de respectare a unei reguli va putea să o interiorizeze cu simplitate.
Regulile au consecințe și de aceea respectarea lor trebuie urmărită îndeaproape pentru ca, în mod constant, copilul să fie susținut să le respecte. Deci, fiecare regulă presupune o muncă de durată a părintelui până la interiorizarea ei de către copil.
Cu cât îi impunem copilului mai multe reguli, cu atât ne complicăm nouă viața. De aceea este important să selectăm doar acele reguli absolut necesare pe care noi deja le-am interiorizat și a căror aplicare ne liniștește.
Aplicând doar regulile menite să genereze un mediu în care nu i se poate întâmpla nimic rău copilului, ne vom simți în siguranță și nu vom cheltui energie inutil pe interdicții care nu au rost. Noi părinții ne vom putea vedea și de treburile noastre, iar copilul va profita de joc neîntrerupt, nedirijat și neevaluat.
Ca părinți, când impunem doar reguli necesare îi oferim copilului un mediu mai puțin subiectiv și deci compatibil cu cel din colectivitate; îi oferim mai multă siguranță și mai multă libertate; îi formăm o atitudine pozitivă față de reguli, iar toate acestea îi ușurează integrarea.
Reperul nostru este copilul însuși
Adesea, noi părinții consumăm multă energie îngrijorându-ne în urma comparațiilor pe care am învățat să le facem.
Ne comparăm copilul cu alți copii, cu standarde de dezvoltare, cu o imagine din mintea noastră formată din amintiri, așteptări și dorințe.
Toate aceste repere sunt or subiective, or vremelnice, or irelevante pentru dezvoltarea copilului ca persoană unică.
Renunțarea la comparație ne ajută să nu ne mai consumăm energia în van și să câștigăm liniște și bună dispoziție. Aceasta însă este dificil de făcut când am trăit toată viața fiind comparați și făcând comparații. De aceea, când simțim nevoia unui reper, ne putem raporta chiar la copilul nostru.
Când copilul se joacă, se bucură, crește și se dezvoltă în ritmul lui atunci totul este bine. Când, raportat la sine însuși, copilul e schimbat, are o suferință și întâmpină diverse dificultăți, sigur că e o problemă, iar noi putem să-l ajutăm.
Renunțarea la comparație poate fi sprijinită și de încrederea noastră în copil și în noi înșine. Această încredere se alimentează din iubirea pentru copil pe care o au toți părinții. La ea revenim când ne îndoim și când avem dificultăți. Ea ne ajută să nu intrăm în lupte cu copilul sau în demonstrații de virtuozitate parentală în fața lumii. În iubirea noastră constantă pentru copil găsim puterea de a fi toleranți, calzi și fermi chiar și atunci când nu știm ce să facem, când suntem speriați, când simțim că nu mai putem. Exersându-ne capacitatea de a îndura și de a pune limite cu blândețe, întreaga noastră viață se va schimba, căci oriunde sunt prețuite aceste calități.
Pentru copil, absența comparației, îl ajută să se raporteze la propriul său potențial și să fie flexibil social. Important este să ajutăm copilul să se bucure de colectivitate, iar aceasta îi va permite să se adapteze cu ușurință.
Părintele nu este nici zână, nici zeu, nici erou, nici vrăjitor și nici slujitor
Rolul de părinte este suficient de complex pentru a nu-l mai complica și cu roluri imposibile, nimănui necesare. E bine să ne gândim la aceasta când facem eforturi imense încercând să construim o lume artificială pentru copil.
Uneori încercăm să fim zâna bună care împlinește dorințele copilului și ne dăm peste cap pentru acestea. Alteori, vrem să fim o zeitate care ține copilul fericit și facem tot posibilul să-l vedem râzând. Adesea, ne mobilizăm să fim eroul copilului care îl salvează de consecințe și de dificultăți. Mai nou, ne agităm să facem pe vrăjitorul care elimină din preajmă orice influență care pare să tulbure copilul. Prea adesea, ne punem în slujba copilului servindu-l cu tot ce poftește.
Cu cât ne cufundăm mai tare în astfel de roluri, cu atât ne va rămâne mai puțină disponibilitate pentru a fi părinți constanți și coerenți. Nu e de mirare că, în aceste condiții, copilul se arată nefericit și agasant. Din cauza ofertelor copleșitoare, copilul devine el însuși solicitant și cu dorințe multe și insațiabile.
Cu timpul ne lămurim că rolul de părinte e suficient și nu e nevoie să fie nici eroic și nici perfect. Dacă noi ne prețuim viața cu dimensiunile sale familială, socială și profesională, copilul va face la fel. Copilul este copleșit de supraofertă căci are nevoie de simplitatea unei vieți trăite împreună cu bucurie.
Învățând aceasta cu copilul, nici în social nu vom mai avea tentația eroismelor și ne vom bucura de o mai bună adaptare.
Presiunea la care ne supunem ca părinți este resimțită acut și de către copil. În schimb, dacă noi, părinții suntem relaxați și neîmpovărați de responsabilități inutile avem mai mult timp să fim atenți la nevoile copilului. De asemenea, ne rămân suficiente resurse pentru a fi disponibili și deschiși cu cei din jur, pentru activități sociale realizate cu copilul.
Copilul este mai puțin pretențios și mai adaptabil dacă, în familie, este înconjurat cu atenție fără excese. Iar dacă familia este deschisă spre mediul social, copilul va învăța repede să și-l aproprie și să se bucure de el.
Bibliografie
Speranța Farca